#podcastRRC - Teodor Baconschi: Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om care s-a situat, cu mult curaj moral și cu forță spirituală, în avangarda luptei pentru Libertate

La 100 de ani de la nașterea Papei Ioan Paul al II-lea, considerat cel mai iubit Suveran Pontif din istorie, scriitorul și diplomatul Teodor Baconschi, fost ambasador al României la Vatican și fost Ministru de Externe, a vorbit la GPS CULTURAL despre personalitatea celui care a contribuit decisiv la prăbușirea totalitarismului sovietic. Un interviu de Anca Mateescu

Interviu cu Teodor Baconschi

A.M. - În anul 1978, arhiepiscopul de Cracovia, cardinalul Karol Wojtyła, devenea papă. A fost primul papă neitalian din anul 1522. De asemenea, alegerea ca papă a unui episcop dintr-o țară aparținând lagărului sovietic a reprezentat o mare surpriză. Karol Wojtyła și-a luat numele de Ioan Paul al II-lea. A murit în 2005 și a fost declarat sfânt de către Papa Francisc în anul 2014. Despre personalitatea celui care a contribuit decisiv la prăbușirea totalitarismului sovietic, stau de vorbă, la GPS, cu scriitorul și diplomatul Teodor Baconschi, fost ambasador al României la Vatican și fost ministru de externe.

A.M. - Bun găsit.

T.B. – Bună ziua.

A.M. – La Centenarul
nașterii sale, se vorbește despre Papa Ioan Paul al II-lea ca despre cel mai
iubit Suveran Pontif din istorie. Potrivit unei liste a Vaticanului, considerată
autorizată, au fost 265 de papi. Ce credeți că îl face atât de special pe Papa
Ioan Paul al II-lea?

T.B. – Era special ca
personalitate, dar special a fost și contextul în care s-a urcat pe tronul
petrin, venind din lumea comunistă, dintr-o Polonie foarte catolică și pe care
a impulsionat-o în lupta ei de emancipare față de dictatura comunistă, atât la
nivelul sindicatului liber Solidaritatea cât și prin prezența sa la Gdansk, în
1987, când Partidul Comunist Polonez a avut o mare surpriză; peste un million
de oameni s-au strâns să-l salute pe compatriotul lor ajuns Suveran
Pontif. Totodată, Ioan Paul al II-lea
fusese deja un Cardinal de Cracovia rezistent. Am fost la Cracovia acum câțiva
ani, pe urmele lui, în biserica în care a slujit și predicat mai multe decenii
și am văzut că i s-a ridicat o statuie, nesurprinzător, pentru că el rămâne o
emblemă a Poloniei libere și, totodată, un om care s-a situat cu mult curaj
moral și cu forță spirituală, în avangarda acestei lupte pentru libertate.

A.M. - Scrieți, domnule
Baconschi, în volumul dumneavoastră ,,Mic almanah al marilor oameni pe care
i-am cunoscut”, că, încă din 1997, Ioan Paul al II-lea era o legendă planetară.

T.B. – Așa este. În
primul rând că pozițiile lui nu erau partizane. El nu se situa în Războiul Rece,
pur și simplu de partea occidentului sau de partea capitalismului, a economiei
de piață, ș.a.m.d. El a avut intuiția de a privi libertatea religioasă într-un
pachet legat de drepturile omului, în general, și de aceea mandatul pe care
reprezentantul Sfântului Scaun l-a avut la Conferința de la Helsinki a fost
foarte subtil pentru că, au reușit să pună în așa numitul ,,coș trei”, dedicat
drepturilor omului și libertatea religioasă. A fost un fel de capcană tactică
pe care Vaticanul a organizat-o și în care, chiar și Moscova lui Brejnev a
căzut, neînțelegând că de aici vor urma niște consecințe în lanț, pe principiul
dominoului, și că acceptarea sub semnătură oficială a declarației de la
Helsinki va duce și la emanciparea comunităților creștine din spațiul sovietic.

A.M. – Da, și uite așa,
îl putem privi astăzi, la 100 de ani de la naștere, pe Papa Ioan Paul al II-lea
ca pe un părinte al Europei libere, practic.

T.B. – Categoric, a fost convins
că libertatea e constitutivă naturii umane, nu e un drept acordat sau nu, de
guverne, chiar dacă poate fi încălcat de guvernele dictatoriale, de regimurile
autoritare și a convins, tocmai prin această poziționare suprapartinică. El era
un conservator din punct de vedere moral, dar, în același timp, un om viu, care
făcea excursii alpine, care scrisese piese de teatru, care jucase în piese de
teatru în tinerețe…

A.M, - Scrisese și
versuri…

T.B. – Da, a optat pentru
preoția catolică, după cum știm, asta implică și celibatul, dar a fost viu și
nevătămat sufletește și ca papă, adică un om al gesturilor surprinzătoare cu o
mică doză de simț dramatic, scenografic…A înțeles foarte bine și nevoia de a
face pelerinaje apostolice, adică de a se duce ,,muntele la Mahomed, nu Mahomed
la munte”. Întotdeauna predecesorii lui
hieratic instalați în Catedrala San Pietro,
binecuvântau abstract, niște mulțimi anonime; pe când Ioan Paul al
II-lea a fost creștinul, părintele care s-a dus ca un pelerin în toate
comunitățile catolice răspândite pe tot globul dar a avut și această simpatie
pentru lumea ortodoxă, capacitatea de a dialoga și cu alte religii. El, de
pildă, a normalizat relațiile dintre Sfântul Scaun și statul Israel, și-a cerut
scuze în numele Bisericii catolice pentru toate excesele din perioada Inchiziției,
s-a împăcat cu protestanții dar și cu
reprezentanții altor religii, inclusiv animiste din Africa, a fost deci, un om
universal, un om care a înțeles că a fi Suveran Pontif presupune această
atitudine inclusivă, care nu trebuie să lase pe nimeni în afara unui dialog al
iubirii.

A.M. - Spuneați că a fost
nevătămat sufletește, a fost, însă, vătămat trupește, a fost ținta unui atentat…

T.B. - Da, pe care
iarăși, pastoral vorbind, l-a gestionat fără cusur, adică în primul rând nu s-a
victimizat, apoi a sfârșit prin a se împăca cu cel care a încercat să-l
asasineze, vizitându-l în închisoare, deci un creștin după cuvânt dar și după
faptă și totodată, cineva care sigur că a plătit, inclusiv cu acest risc mortal
aproape, curajul lui politic dar politic în sens originar, în sensul de
implicare a creștinului în destinul cetății sale. Și, nu degeaba, când i s-a
extras acel glonț, a ținut să-l pună în coroana Fecioarei de la Fatima, pentru
că el avea o mare evlavie la Maica Domnului și bineînțeles că acest cult
marianic este specific catolicismului modern, dar el avea într-adevăr, și o
dimensiune de om al rugăciunii, unii au vorbit despre o personalitate mistică.
E clar că, dincolo de enormul lui efort ca Suveran Pontif, ca șef de stat, șef
al unei diplomații globale, șef al unei biserici cu peste un milliard de
credincioși, cu mii de episcopi, sute de congregații și ordine monahale, dar
dincolo de job-ul pontifical cu lunga lui listă de obligații, inclusive
protocolare, el a rămas un om interiorizat, un om în dialog cu Dumnezeu, un om
care și pe patul de moarte, în spital, le-a cerut medicilor să-l lase să se
ducă acasă, pentru că voia să moară în rugăciune, nu pe aparate și toate
gesturile lui, reconstituite minuțios de biografi, ne arată un om autentic, un
om care chiar și când se juca sau când supralicita un pic acest simț al
prezenței scenice, rămânea profund autentic.

A.M. – În anul 1999, Papa
Ioan Paul al II-lea a vizitat România , fiind primul Suveran Pontif care a mers
într-o țară, majoritar ortodoxă, de la Marea Schismă din 1054. Ce a însemnat
pentru țara noastră vizita din 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea?

T.B. – Îmi place să repet
o formulă pe care am folosit-o și anume, cred că semnificația acestei vizite a
fost binecuvântarea Occidentului pentru acest necunoscut și, de multe ori,
disprețuit est, fost comunist; adică, chiar dacă occidentul e în linii mari
secularizat, papalitatea concentrează emblematic tot destinul istoric al
civilizației latine, occidentale și, prezența Papei la noi a arătat că suntem
compatibili cu această civilizație, că toate discursurile care se opuneau
extinderii Uniunii Europene, a Alianței
Nord-Atlantice, nu au o temelie cultural-istorică solidă, deci prezența lui a
fost și un îndemn la unitate creștină, o depășire a unei fracturi
interconfesionale dureroase și anormale dar și un semnal geopolitic, urmat
aproape imediat de accelerarea procesului de integrare a României în NATO și UE.
Eu nu stabilesc o cauzalitate directă, cancelariile occidentale nu primeau
lumină verde de la Vatican dar poziția în care a fost expusă internațional
România prin această premieră istorică a favorizat întregul proces.

A,M. – Domnule Teodor
Baconschi, l-ați întâlnit de mai multe ori pe Papa Ioan Paul al II-lea. În cartea
pe care am amintit-o mai devreme, ,,Mic almanah al marilor oameni pe care i-am
cunoscut”, scrieți că este singurul caz de întâlnire cu …un viitor sfânt și îl
situați pe Papa Ioan Paul al II-lea în topul personalităților pe care le-ați
cunoscut. Ce v-a impresionat cel mai mult la el?

T.B.
– M-a impresionat această bonomie perfect umană, lipsa de pompă și de grandilocvență, nu
simțeai în el pe un deținător vanitos al puterii, ci pe un creștin care înțelege
vremelnicia celor omenești și totodată, își înțelege puterea ca slujire. Deci, a
fost foarte apropiat de ce trebuia să fie un părinte spiritual și cred că canonizarea
lui nu are nicio conotație politică, așa cum se-ntâmplă uneori, e pur și simplu
recunoașterea pe care biserica romano-catolică a făcut-o față de toată viața
lui, toată jertfa lui, toată lupta lui pentru libertate și demnitate umană,
toate formele de solidaritate, inclusiv ecumenică prin care s-a ilustrat. Papa
merita gloria altarelor, cum spun catolicii și sincer, vă spun că și-n familia
mea , desi suntem ortodocși, noi tot drept sfânt îl ținem, adică nu-l
considerăm un sfânt catolic acolo, dincolo de această barieră, pentru că e o
personalitate copleșitoare. Îmi aduc aminte cu mare exactitate de toate
privilegiatele întâlniri pe care le-am avut și socotesc că, într-adevăr,
dialogul cu acest mare om al lui Dumnezeu, e totodată, cea mai semnificativă
întâlnire internațională pe
care am avut-o.