Maria Stavri Joghiu, realizator al emisiunii “Orașul vorbește”, vara aceasta, la Radio România Cultural: “Îmi place să cânt. Înainte să descopăr radioul, îmi doream să ajung ca Angela Similea”

A intrat pentru prima dată într-un studio de radio, cu becul roșu aprins, cu totul întâmplător. Era chiar de ziua ei, pe 13 iulie, în anul de grație 1990. De aceea poate Maria Stavri Joghiu nu va uita acea zi niciodată. Apoi, și-a văzut visul cu ochii: a ajuns să lucreze la radio. Iar povestea venirii ei în Radiodifuziunea Română pare ruptă dintr-un film, pentru că “de vină” a fost o simplă scrisoare. Spune  despre ea că este un om bun și că, de când a înaintat în vârstă, a devenit mai înțeleaptă, mai relaxată și mai împăcată cu ea însăși. Îi place să cânte, să călătorească și să se joace pe computer cot la cot cu fiul ei.

Despre cum ajunge o tânără care studiază Psihologia să facă emisiuni la radio și despre cât de mult a ajutat-o frumusețea în viață, despre Moțu Pittiș, cel care i-a fost mentor, dar și despre pasiuni, oameni minunați care i-au călcat pragul studioului de radio și, nu în ultimul rând, despre emisiunea „Orașul vorbește” pe care o produce, vara aceasta, la “Radio România Cultural”, povestește în cele ce urmează Maria Stavri Joghiu:

Vara asta vei produce, la Radio România Cultural, emisiunea “Orașul vorbește”. Ce ne pregătești, cu ce ne vei surprinde, în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 10:00? 

Cu tot felul de călătorii care ne vor purta, într-o clipă, de-a lungul și de-a latul lumii, cu povești culturale adunate din toate colțurile țării, cu cele mai bune spectacole de teatru, cu filme,  concerte și festivaluri, cu oameni speciali cu poveștile lor speciale și cu căldura pe care sperăm să o simțiți, de fiecare dată, venind spre voi din studioul Radio România Cultural.

Lucrezi de multă vreme în radio. Să fie vreo 25 de ani. Cu ce ai început? Care a fost prima ta emisiune aici?

Am început să lucrez la Radio România Tineret, iar emisiunea pe care o realizam era celebra “Blue Jeans Magazin“, o adevărată școală de radio pentru generații întregi de jurnaliști. Nu voi uita niciodată lecțiile primite de la regretatul Marius Grozea, pe care am avut șansa să-l am drept mentor la început de drum. Îi mai aud și acum în minte, după 25 de ani, vocea sfătos-ironică, atunci când simt că îmi mai fuge vocea, pe câte o înregistrare: “Stavri, iar cânți? “.

Au urmat dedicațiile muzicale, unde m-am simțit în elementul meu, pentru că întotdeauna am fost pasionată de domeniul muzical, în acea perioadă lucrând și ca reporter la o revistă extrem de citită pe atunci, Vox Pop Rock.

Am avut emoții uriașe când am vorbit cu Marcel Iureș, de care mă îndrăgostisem de pe la 10 ani

Ce alte emisiuni au urmat?

După ucenicia de vreo cinci ani petrecută la Radio România Tineret și după nenumărate interviuri cu mai toți artiștii pop-rock de succes, am fost invitată de Cristina Sârbu să mă alătur echipei de la Radio România Cultural. Aici am început în forță, cu emisiunea “Starea culturii“, o emisiune-anchetă pe teme extrem de serioase, realizată după ore lungi petrecute la documentare, cu ziarele în față, pentru că nu aveam computere pe atunci. Din acele vremuri am păstrat bunul obicei al unei documentări temeinice, mai ales că acum informațiile se află la doar un click distanță.

A urmat “Generația 2000“, unde aveam drept invitați tineri actori la început de drum ca Marius Manole, Vlad Logigan sau Șerban Pavlu. Am realizat apoi proiectul meu de suflet, “Cântec despre mine însumi“, titlu inspirat din spectacolul pe care Florian Pittiș îl susținea în anii ‘80 la Teatrul „Bulandra”. Am avut bucuria să îl am invitat în prima ediție chiar pe Moțu, cel care mi-a fost un adevărat mentor și căruia îi datorez o bună parte din omul care sunt acum. O bună perioadă am realizat matinalul de la Radio România Cultural, apoi am călătorit, zilnic, timp de două ore, cu “Pașaportul european“ în buzunar, pentru ca mai târziu să încerc să descifrez tainele “Eternului feminin“.

Așadar, emisiuni de tip magazin, de dedicații muzicale, dar și de știri, anchete, emisiuni de stil de viață, dar și despre și cu actorii tineri ai momentului. În care dintre ele te-ai simțit mai confortabil, mai în elementul tău? Care ți-au fost cele mai dragi?

“Cântec despre mine însumi“, o emisiune în care vorbeam cu invitații despre muzica tinereții lor, acele cântece de care rămânem legați toată viața, cele pe ritmurile cărora am plâns, am râs și ne-am îndrăgostit. A fost o emisiune gândită de mine, pe care am avut șansa s-o realizez exact cum îmi doream, cu invitați unul și unul, de la care am reușit să aflu, nu o dată, lucruri pe care nu le mai spuseseră altcuiva. M-am bucurat nespus de câte ori i-am făcut pe oameni să se simtă atât de confortabil în studio încât uitau că sunt la radio și simțeau că se află la o discuție cu un prieten.

Care sunt oamenii extraordinari pe care i-ai cunoscut datorită acestor emisiuni pe care le-ai făcut la radio?

Sunt prea mulți ca să-i amintesc pe toți, dar cei mai dragi mi-au rămas cei care, la final de emisiune, au simțit nevoia să mă îmbrățișeze. Acesta a fost cel mai prețios compliment pe care l-am primit vreodată din partea vreunui invitat. Cu Anca Sigartău am avut o astfel de comunicare perfectă, la fel și cu minunata Felicia Filip sau cu Monica Davidescu, cea care mi-a povestit niște lucruri din copilăria ei pe care le credea uitate.

O întâlnire memorabilă a fost cea cu regretatul Ioan Gyuri Pascu, cel care mi-a dat o adevărată lecție de spiritualitate și de la care am învățat că se poate scăpa de sub tirania cuvântului “trebuie“. Și nu o să uit niciodată emoțiile uriașe pe care le-am avut când am vorbit cu Marcel Iureș, un actor de care mă îndrăgostisem deja de pe la vreo 10 ani, când îl văzusem la televizor, într-o piesă de teatru.

Moțu Pittiș a fost cel mai tânăr suflet pe care l-am întâlnit vreodată

Într-o anumită perioadă, șeful tău a fost regretatul Florian Pittiș. Cum a decurs prima întâlnire cu el? Cum era el, ca om, ca șef? Ce sfat ți-a dat, pe care-l urmezi și-n ziua de azi?

El a rămas, pentru mine, etalonul verticalității morale și, totodată, pot spune că a fost cel mai tânăr suflet pe care l-am întâlnit vreodată. Toți cei care l-au cunoscut au rămas marcați de personalitatea sa unică și toți l-am iubit în cel mai sincer mod. Ne-a fost un adevărat prieten și îmi amintesc cu drag bucuria și entuziamul cu care ne făceam atunci, cu toții, meseria.

Prima întâlnire cu el a fost la clubul pe care îl organiza în anii ‘90 la Teatrul de Comedie, “Happy Hippie“, unde noi, pe atunci niște copii, învățam de la el ce înseamnă muzica făcută cu sufletul. A fost o bucurie să aflu că îmi va fi șef și am învățat enorm de la el. Am învățat că nu oricine te poate jigni, ceea ce m-a ajutat de nenumărate ori în viață și am mai învățat să accept ce nu pot schimba, deși la capitolul acesta mai am încă puțin de lucrat. Dar cea mai importantă lecție a fost aceea că poți rămâne om indiferent de circumstanțe, pentru că niciuna dintre bogățiile lumii nu întrece, ca valoare, conștiința. Soarta a făcut ca fiul meu să se nască tot într-o zi de 4 octombrie și i-am povestit deja, deși este încă destul de micuț, cu ce om excepțional împarte ziua de naștere.

Care e ultimul lucru pe care îl faci, de obicei, înainte să intri în emisie sau înainte sa începi înregistrarea unei emisiuni? Dar primul pe care îl faci când ieși din emisie?

Glumesc cu colegii din emisie. Am foarte mulți prieteni dincolo de ciclop și e bine să începi emisiunea “cu zâmbet“. Când ies din emisie încerc să nu uit să returnez pixurile pe care le tot împrumut, pentru că mai mereu le uit pe ale mele acasă.

Ești absolventă de Psihologie, însă visul tău era, încă din adolescență, să faci radio. De unde pasiunea pentru radio? Și când ai știut clar că asta vrei să faci în viață?

Mi-am dorit să fac radio pentru că am avut șansa să trăiesc Revoluția în plină adolescență, iar la început de ani ‘90 radiourile comerciale erau locurile unde noi, cei pe atunci foarte tineri, deschideam ochii spre o altfel de lume, colorată, fascinantă și nemaivăzută. Pe atunci un DJ de radio era o adevărată vedetă, care putea umple piețele de fani, iar a fi la microfon nu părea deloc o muncă, ci o joacă și o bucurie. N-o să uit niciodată ziua de 13 iulie 1990 când, întâmplător, chiar de ziua mea, am ajuns prima dată într-un studio de radio, cu becul roșu aprins.

Cum ai ajuns să-ți vezi, practic, visul cu ochii? 

Povestea venirii mele in Radiodifuziunea Română pare ruptă dintr-un film, pentru că de vină a fost o simplă scrisoare trimisă către Monica Mihai care, pe atunci, realiza “Clubul adolescenților“. O scrisoare care i-a plăcut atât de mult încât a ținut neapărat să mă cunoască și, deoarece nu îmi lăsasem numărul de telefon în scrisoare, a venit direct la mine la ușă ca să mă invite să colaborez la emisiunea ei. Si iată că am venit și am și rămas, deși ea a părăsit Radiodifuziunea după doar o lună de la sosirea mea, pentru Tele7ABC.

Cum ești tu, Maria Stavri Joghiu, în viața de toate zilele?

Îmi place să cred că sunt un om bun, un prieten bun și o mamă bună. Iar, de când am înaintat în vârstă, am devenit și mult mai înțeleaptă, mai relaxată și mai împăcată cu mine. Dacă într-o vreme, când intram într-o camera plină de oameni, mă întrebam dacă aceștia mă plac, acum am ajuns să mă întreb dacă îi plac eu pe ei. Asta nu mă face mai puțin sociabilă, ci doar mai pretențioasă.

Fiul meu mă alintă “Gameriță cu fundiță”,pentru că jucăm împreună jocuri pe computer

 

Ce te pasionează, care îți sunt hobby-urile?

Cânt. Pentru că asta îmi doream să fac pe la 12 ani, înainte să descopăr radioul. Să ajung ca Angela Similea. Am rămas cu acest vis neîmplinit, deși cred că niciodată nu e prea târziu să îți începi cariera muzicală. Și îmi place să călătoresc, îmi e așa de dor de agitația din aeroport, de emoția descoperirii locurilor noi, de fotografiile de vacanță! Poate de asta îmi și plac așa mult emisiunile de vară, pentru că, în acest anotimp, chiar și emisiunile sunt tot despre vacanță.

Ai un băiețel de opt ani. Care sunt activitățile preferate alături de fiul tău?

Ei bine, fiul meu mă alintă “Gameriță cu fundiță“, pentru că, recunosc, jucăm împreună jocuri pe computer. Sunt fericită că mă primește în lumea lui, că îmi povestește cu entuziasm tot ce i se întâmplă și că formăm, amândoi, cea mai bună echipă, nu doar în jocuri, ci și în viață. Mai jucăm și șah, pe care i l-am descris, prima dată, ca pe o luptă dintre două armate din povești și, desigur, citim împreună.

Radioul nu îl atrage în mod special, pentru că are o reală pasiune pentru matematică, domeniu unde nu mă moștenește  pe mine, ci pe bunica lui, fostă profesoară de matematică.

Cât de mult te-a ajutat Psihologia pe care ai absolvit-o în meseria ta de reporter și realizator de radio?

Extrem de mult. Pot spune că mă pricep destul de bine la oameni și, pentru că sunt și o fire sociabilă și extrovertită, reușesc să comunic foarte ușor cu cei din jur. Aceasta este o mare calitate, în meseria noastră.

Care sunt activitățile de care ți-a fost dor și pe care le-ai reluat cu mare bucurie după ce s-au ridicat restricțiile?

Mersul la cinematograf și ieșirile de seara, cu prietenii, la un pahar de vorbă.

Care sunt bucuriile pe care ți le-au adus, de-a lungul timpului, radioul și munca ta de  aici? Au existat și lucruri cu care te-ai obișnuit mai greu?

Deși e o muncă grea, care te consumă psihic foarte mult, meseria aceasta compensează prin bucuria pe care ti-o aduce întâlnirea cu fel de fel de oameni și satisfacția pe care o ai când, la finalul unei emisiuni, îți dai seama că și de data asta ți-a ieșit totul bine. Cu trezitul la ora 5, când făceam matinalul, m-am obișnuit cel mai greu.

Ești o femeie frumoasă. Te-a ajutat sau, din contra, ți-a creat neplăceri acest dar în meseria ta?

M-a ajutat, pentru că eu cred că, dincolo de trăsături, mă pot lăuda și cu o frumusețe care vine din interior. Iar asta se vede și îi aduce pe oameni aproape de mine. Desigur, au existat și momente în care poate că nu am fost luată în serios așa cum mi-aș fi dorit, dar, pentru că nici eu nu mă iau prea în serios, în general, n-aș spune că asta m-a deranjat în mod deosebit. De foarte mult timp nu mă mai străduiesc să conving pe nimeni de nimic. Cine are ochi buni, te vede oricum.

De ce să ascultăm și vara aceasta “Orașul vorbește”, la Radio România Cultural?

Pentru că v-am pregătit, ca în fiecare vară, o emisiune cu aer de vacanță, pentru că ne-a fost atât de dor de evenimente, de spectacole, de concerte, de teatru, pentru că facem cu drag ceea ce facem și pentru că noi nu avem ascultători, ci prieteni. Prieteni cărora le facem, în fiecare zi, mici daruri sonore, pregătite pentru ei cu pasiune și entuziasm.