GREII MUZICII UȘOARE (3) – ROMANŢA

Protipendada bucureșteană frecventa cu precădere grădinile de pe strada Academiei ori Câmpineanu; dar și spectacolele lui Matei Millo, care fără îndoială vizionase, la Paris, asemenea reprezentații. El a preferat termenul de comedie vodevilă. Iar un început s-a numit Apele de la Văcărești… Partiturile pentru aceste spectacole erau semnate la începuturi de un Alexandru Flechtenmacher  ori Eduard Wachman…

De mare cinste în context, se bucura și ROMANȚA.

Breasla celor care susțineau, dezvoltau, creau pe placul ascultătorilor, melodioarele fără pretenții dar ușor de memorat, pe texte duioase, naive, la rândul lor dorite și aplaudate, rămân LĂUTARII. Prezenți într-o desfășurare cuprinzătoare, de la mahalalele identificate prin nume de biserici, până în centru – căile de mai târziu: a Victoriei, Plevnei, Moșilor, la rândul lor personalizate prin cârciumioarele –”faruri de orientare stradală”, scrie Viorel Cosma;  rai al lăutariilor – cafenelele. Fiecare cartier, uneori străzi învecinate, aveau mici terase, cu pietriș pe jos, câteva mese, transformate toamna în mustării (ce gust avea acolo, pastrama de oaie, gustată până mai tărziu, către mijloc de secol XX…) în care unul, câteodată doi vioriști aduceau în ureche refrene la modă… Patronii dotați cu un special simț al umorului, și-l etalau cu fantezie  în… denumirea firmelor:  „Leul şi cârnatul” – produsul culinar costa un leu! „La salamul de aur”!, „Trei chiftele”!, „Trei ochi sub plapumă!” – numită aşa deoarece soţia patronului era…chioară…!

Fiecare cu flaşnetarii săi, care nu se sfiau să se inspire din ariile clasice –„Traviata” de pildă, ori din refrenele Teatrelor de revistă.  Un Bucureşti „cu tentă pronunţat balcanică în secolele 18-19, apoi vădit occidentală în 20 –21”; foarte cronicat muzical prin strădania condeierilor timpului (Claymoor – Mihai Văcărescu, din spiţa lui Ienăchiţă, Ulysse de Marsillac, Grigore Ventura şi alţii). Impresionante documente despre formaţiile de lăutari, bande cum îşi mai spuneau ei. Existenţa lor deloc aleatoare este explicată prin relaţia cu sărbătorile şi datele calendaristice – datinile care obligau prezenţa muzicii. Există așadar referiri și la bogăţia culturii de ceremonial în România pe parcursul mai multor secole! Aflăm de la ei care erau repertoriile de nunţi, botezuri şi înmormântări cu lăutari. Dar și aportul acestora în mediile elevate: zaiafeturi domneşti şi boiereşti, recepţii şi baluri mascate. În speţă, o idee despre un tablou sugestiv şi colorat al evoluţiei vieţii şi genurilor muzicale în secolele 19 şi 20, cu accent pe atmosfera aparte împrumutată din aceea a Micului Paris. Românul a fost și rămâne un cosmopolit…

Localurile românești, evident mult mai modeste, s-au dezvoltat la rândul lor și în grădinile celor bogați, ale negustorilor, la margini de mahalale, cu dorință de instalare către centru, pe deja formatele Căi. Cei care asigurau atmosfera de petrecere (de bună dispoziție) erau, desigur, aceiași lăutari, alături de care apăruse o nouă și mult apreciată breaslă; a soliștilor vocali, a dizeurilor. Tot Viorel Cosma trece în revistă alte nume cu celebritate dintre lăutari (uneori familii întregi transmițându-și vocația din generație în generație): Sava Pădureanu, Alecu Nicolescu, Cristache Ciolac, din nou, generaţiile Dinicu, Ochialbi apoi Fănică Luca, Buică ş.a. Interesantă este și relația lor consecventă cu compozitorimea – de la Ioan Căianu, Caudella la Flechtenmacher, Wiest, Jora, Enescu .

Pe Ciolac, Enescu îl numea „colaborator”; a notat 43 de melodii transcrise de la muzicant. Cu ţambalistul Lică Ştefănescu apărea la 1900 pe acelaşi afiş, în concert la Paris (pot fi identificate efectele de ţambal ale pianului în Sonata nr. 3, op. 25). Importantă este de asemenea prezența  lăutarilor virtuozi la marile expoziţii internaţionale.

Alături de folclor, această atât de bogată creație se integrează patrimoniului muzical național. Dar, pe lângă repertoriul atât de bogat, de adoptat cu voie bună și neuitare, se mai năștea un gen nou muzical: se va numi MUZICĂ UȘOARĂ. O consider FIICA MAI MICĂ A EUTERPREI…

Dar, mai întâi, a fost și ROMANȚA.

Genul a dominat – o face încă, gustul marelui public dornic în epocă de un vocabular sonor – altul decât cel oriental, grecesc, turcesc ș.a. Romanța era – la începuturi, un cântec simplu cu text naiv, alcătuit dintr-o strofă cu refren, acesta din urmă neavând versuri ci doar intonări pe repetatul format standard – tra, la, la  ori mai simplu – la, la, la.

Viața cu grele dificultăți își găsește o replică, o alinare în duioșia muzicală, a cuvintelor (de regulă fără o substanță poetică). La începuturi, romanța exprima nevoia de relaxare fără angajare în problematici existențiale. A fost numită și cântec tânguios. Urechea versată a lăutarilor a prins de la începuturi preferința orășenilor, agrementând melodioarele cu motive din cele mai gustate piese venite de pe meridiane, din varii genuri muzicale (recunoașterea lor, asigura succesul…). Îngemănate întotdeauna nelipsitului suport folcloric național.

Pe nesimțite, ele își fac loc în repertoriile grădinilor, cafenelelor, teatrelor; în vodeviluri, operetă; mai târziu, în spectacolele de revistă.

Romanța își consolidează forma strofică, în acompaniament instrumental, constituită fiind pe un motiv melodic simplu, cu sau fără refren (ritornelă). Obligatoriu era apelul la sentiment, pe atmosfera de intimidate a unui larg public ce-și întâlnea în ambianța ei încercările dintr-o viață amoroasă tulburată de aventuri și neizbânzi, de regrete și dureri sufletești. Tonalitatea predominantă era cea minoră (fără a exclude însă modulații pe major în cuprins).

Pe versurile lui  Mihai Eminescu s-a scris mult, romanțele fiind construite pe patru ori opt linii melodice, ultimele două sau patru versuri fiind repetate – pe post de ritornelă.

Evoluția genului pe structura unui lied mic se va reliefa și în scrierile unor compozitori academici, beneficiind, evident de armonizări îngrijite, fără a lăsa impresia de ”rudimentar”, scria George Sbârcea.

Aveau să desăvârșească romanța începând cu secolul XX, un IONEL FERNIC („Balada crucii de mesteacăn” cântată de Dorel Liveanu, „Îți mai aduci aminte, doamnă?” interpretată de Jean Moscopol), IONEL BĂJESCU OARDĂ („Flori de nufăr”, ”Mândra mea de altădată”, considerată prima romanță românească scrisă de un compozitor cu pregătire muzicală academică; ALEXANDRU LEON („Pentru ochii tăi cei dulci” și „Mi-ești dragă”, pe lângă mai mult de o sută de melodii cu succes apreciabil în epocă), mai apoi ION VASILESCU, GHERASE DENDRINO, ELLY ROMAN, NICOLAE KIRCULESCU, NELU DANIELESCU. Desigur, fiecare în silul, în maniera sa originală.

Despre spectacolul de revistă, ”leagăn” al muzicii noastre ușoare, data viitoare…

A dvs. Daniela Caraman Fotea