Gabriela Vasilescu, realizator al emisiunii de călătorii “Bilet de îmbarcare”: „Mi-ar plăcea să trăiesc la Istanbul, e un loc învăluit într-o magie unică”

Profesoară de istorie la bază, Gabriela Vasilescu vorbește cu bucurie și pasiune, în emisiunea ei de la Radio România Cultural, “Bilet de îmbarcare”, despre călătorii, locuri, oameni și poveștile lor minunate. Nu a crezut niciodată că va lucra la radioul pe care-l asculta cu atâta plăcere încă din copilărie. Acum însă, în cei peste 30 de ani pe care i-a strâns aici, se poate mândri cu o mulțime de emisiuni, interviuri, reportaje și documentare. Despre ea, spune că iubește animalele și florile, că i-ar plăcea să trăiască în Turcia şi că adoră să bea cafea. Face numeroase poze în călătoriile sale, însă nu-i place să fie fotografiată. De aceea nu are nicio o poză cu ea.

Despre cele mai fascinante și interesante locuri pe care le-a vizitat, în țară sau pe alte meridiane, despre radio, hobby-uri și pasiuni, dar și despre cum vor arăta călătoriile noastre în viitorul apropiat povestește, în cele ce urmează, Gabriela Vasilescu.

Emisiunea dvs. de la Radio România Cultural, “Bilet de îmbarcare”, difuzată sâmbăta și duminica, de la ora 13:15, e dedicată călătoriilor în jurul lumii. Care a fost primul loc în care aţi plecat într-o călătorie în afara ţării? Dar cel despre care aţi vorbit pentru prima dată la radio ?

Primul loc în care am plecat într-o călătorie în afara graniţelor ţării a fost Franţa, mai concret Paris.

Imediat ce am ajuns m-am îndreptat spre Domul Invalizilor pentru a vedea mormântul lui Napoleon Bonaparte, unul din personajele istorice pe care le-am îndrăgit şi despre care am încercat să aflu cât mai multe.

Napoleon Bonaparte este, fără exagerare, personajul istoric care ascunde cele mai mari secrete. Viaţa sa, marcată în egală măsură de bucurii şi deznădejdi, continuă încă să fascineze generaţii întregi. Lordul Rosebery afirma că „Napoleon este şi va fi totdeauna o problemă”, pentru că felul său de a fi a uimit, pe bună dreptate, pe toţi cei care l-au cunoscut. Şi asta, fiindcă Napoleon a fost omul extremelor.

Cât despre locul de care am vorbit pentru prima dată la radio nu pot spune că îmi amintesc, însă vă pot spune despre prima emisiune „Bilet de îmbarcare” realizată în anul 2015. A avut ca subiect „Kapadokia - Ţinutul cailor frumoşi”, o zonă de basm aflată în Turcia în care cu siguranţă vom mai reveni pe calea undelor.

“Ca să ascult la radio o anumită piesă de teatru, m-am învoit de la şcoală”

În ce împrejurări aţi ajuns să lucraţi la radio? V-aţi dorit dintotdeauna să faceţi radio? 

Lucrez în Radiodifuziunea Română din anul 1988. Nu mi-am dorit şi nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva. Eu am vrut de mică să fiu profesoară de istorie, însă aşa a fost să fie. La acea vreme eram în căutarea unui loc de muncă şi s-a ivit o oportunitate de a mă angaja fie la televiziune, fie la radio. Pe atunci ambele instituţii erau unite într-una singură: Radioteleviziunea Română. Am ales radioul poate fiindcă îl ascultam foarte mult. Ştiam orele tuturor emisiunilor preferate şi pe cât posibil nu ratam niciuna. Ca amuzament vă pot spune că pentru a asculta o piesă de teatru, „Drumul spre înalta societate”, m-am învoit împreună cu o colegă de la şcoală, de la ora de Mecanică.

Sunteţi om de radio de peste 30 de ani. Ce v-a atras la radio?

La radio, la început, am lucrat ca operator în Regia tehnică, pentru toate posturile, inclusiv pentru redacţiile care realizau emisiuni pentru străinătate. Aşa am avut şansa de a cunoaşte oameni de la care am învăţat o mulţime de lucruri. De la fiecare am încercat să „fur” câte ceva, iar în final am ajuns să îmi fac propriile mele emisiuni.

După absolvirea Facultăţii de Istorie am avut ocazia să lucrez un an de zile şi în învăţământ, în paralel cu munca de la radio la care nu am putut să renunţ. Nu pot să spun concret ce m-a atras sau ce m-a făcut să rămân. Este o atmosferă aparte care te face să te simţi ca şi cum ai aparţine unei familii.

Ce alt gen de emisiuni aţi făcut, de-a lungul anilor?

Am realizat diverse emisiuni, interviuri, reportaje sau documentare. Aş enumera câteva pe care poate unii ascultători şi le amintesc cu plăcere: „Invitatul special”, „Vizită la muzee fără bilet de intrare”, „Figuri celebre”, „Pasiune, datorie şi onoare”, „Evenimente şi fapte din umbră”, Memoria secolelor” şi… „Bilet de îmbarcare”.

Ca să faci o astfel de emisiune, ar trebui, cred, să-ţi placă să călătoreşti şi să o fi şi făcut-o în repetate rânduri. Care au fost cele mai interesante sau neobişnuite locuri pe care le-aţi văzut, în ţară sau în lume?

Desigur este esenţial să îţi placă să călătoreşti. Pentru mine fiecare călătorie este o provocare din care învăţ câte ceva. Au fost numeroase locurile prin care am ajuns atât în ţară, cât şi în străinătate. Pe unele le privesc din punct de vedere al istoricului, iar pe altele încerc să le înţeleg cu sufletul. De exemplu, m-am simţit privilegiată că am avut onoarea, atunci când am vizitat Domeniul Brătienilor - Vila Florica, să pot servi prânzul la aceeaşi masă la care a mâncat familia Brătienilor.

De câte ori ajung într-un loc încerc să aflu cât mai multe despre el, să spunem că am răbdare să-l las să se destăinuie. Aşa a fost şi în cazul Mănăstirii Samurcăşeşti din comuna Ciorogârla (în apropierea Bucureştiului), pe vechiul drum al Piteştilor şi Craiovei, ctitorie a vornicului Constantin Samurcaş şi a soţiei sale Zinca, care nu este doar un simplu lăcaş de cult. De numele Mânăstirii Samurcăşeşti sunt legate nu numai fapte de evlavie şi de trăire creştină, ci şi împrejurări de seamă din istoria poporului român, mai precis a Ţării Româneşti. Astfel, în primăvara anului 1821, lăcaşul de cult a cunoscut şi el zilele învolburate ale ridicării norodului pentru mântuirea lui, când jafurile care nu se mai opreau. În drum spre Bucureşti, Tudor Vladimirescu a făcut un popas la Samurcăşeşti, unde a aşezat tabăra pandurilor săi pentru câteva zile. Trecerea lui prin aceste locuri este marcată atât de documente ce se găsesc în Muzeul Mânăstirii Samurcăşeşti, dar şi de o cruce de lemn îmbrăcată în argint filigranat, lucrată de Stan Jianu din Craiova, la 1761. Aceasta a fost dăruită mânăstirii de către Tudor şi este în prezent păstrată în colecţia de obiecte religioase a aşezământului monahal. 

Şi asta nu este tot. Despre bătrânul pin care străjuieşte în prezent mica biserică din cimitirul Mânăstirii Samurcăşeşti se spune că a servit drept avanpost pentru pandurii lui Tudor Vladimirescu, care se urcau în el pentru a supraveghea împrejurimile în vederea semnalării vreunui pericol.

Tot la Mânăstirea Samurcăşeşti, mai precis în cimitirul acesteia, veţi găsi şi un monument funerar (declarat monument istoric) la capul unui mormânt gol, ridicat în  memoria căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu, ofiţer al Armatei Române ce a căzut pentru patrie în timpul luptelor date pentru cucerirea Redutei Griviţa 2, în Războiul pentru Independenţă purtat contra Imperiului Otoman. Acesta se află alături de locul de veci al mamei sale, Lucsiţa Valter Mărăcineanu.

Trecând graniţele ţării, cum suntem la capitolul interesant, nu pot să nu amintesc aici de ceva mai puţin cunoscut. Faptul că Turcia deţine şase bucăţi din Piatra Sfântă (cunoscută şi ca Piatra Neagră) ce se află încastrată în colţul de est al Kaabei – Casa lui Dumnezeu pentru musulmani (o construcţie de granit sub forma unui cub, cel mai important loc din interiorul Moscheii Al-Masğid al-Harâm din Mecca). Toate cele şase bucăţi din Piatra Sfântă sunt zidite în construcţiile marelui arhitect Sinan: cinci părţi se găsesc la Istanbul (4 sunt adăpostite în Moscheea Sokollu Mehmet Paşa iar una poate fi zărită deasupra intrării în Turbea unde este depus Suleyman Magnificul) şi o altă parte este în oraşul Edirne (în Moscheea Veche - Eski Cami).

Unde ați întâlnit oamenii cei mai deschişi, mai ospitalieri? Unde sunt ei mai reţinuţi, mai puţin primitori?

 Este o întrebare la care aş prefera să nu răspund şi să urmez sfatul unui mare învăţat ce a trăit în secolul al XIII-lea, Hacı Bektâş Velî, care spunea: „Să nu judeci poporul şi nici omul, pentru că altfel vei fi nevoit să porţi o povară prea mare”.

“Îmi place foarte mult să fac goblenuri şi să tricotez”

Ce obiceiuri neobişnuite, interesante aţi descoperit în ţările pe care le-aţi vizitat?

Aici ar fi foarte multe de povestit, fiindcă la fiecare popor găseşti obiceiuri interesante şi chiar neobişnuite. Vă dau un exemplu: mergând spre Pamukkale (Turcia), într-un sat prin care am trecut cu autocarul, am zărit pe acoperişurile caselor fel de fel de borcane. Toată lumea a fost surprinsă şi a întrebat ghidul care este semnificaţia. Ni s-a răspuns că aşa familia face cunoscut faptul că la acea casă există o fată ce doreşte să se căsătorească. Printre borcane a apărut la un moment dat şi o sticlă de Coca-Cola, semnificaţia ei fiind că fata din acea locuinţă vrea să se căsătorească cu un străin.

 

Care sunt locurile despre care aţi aflat sau povestit atâtea la radio, dar pe care, deocamdată, nu aţi reuşit să le vedeţi, deşi vă doriţi tare mult?

Japonia ar fi un astfel de loc. 

Cât de dificil a fost să vă faceţi meseria în perioada de restricţii din pandemie? Cu ce v-aţi obişnuit cel mai greu? A existat şi o parte bună în această poveste?

A fost o perioadă de încercare pentru fiecare dintre noi. Pe mine nu m-a afectat foarte mult fiindcă am ţinut permanent legătura cu cei cu care colaborez prin telefon şi cu ajutorul internetului, iar emisiunile înregistrate la radio am posibilitatea să le lucrez de acasă. Aşa că nu a existat ceva cu care să mă obişnuiesc greu. Nu ştiu dacă a existat o parte bună în toată această poveste cu pandemia, fiindcă sunt de părere că a sta izolat departe de oameni, prieteni sau familie nu poate fi benefic.

 

Care e locul de pe Pământ unde v-ar plăcea să trăiţi?

Mi-ar plăcea să trăiesc în Turcia, la Istanbul.

Istanbul este după părerea mea un loc despre care se pot povesti multe, mai greu este însă să exprimi în cuvinte acea magie unică în care este învăluit: un amestec de duioşie şi loialitate dublate de izbucniri pătimaşe, dragoste, credinţă, demnitate şi, mai ales, melancolie. Pe drept cuvânt, „Un diamant strâns între două safire”, după cum frumos l-a numit, demult, istoricul şi scriitorul Theodor Co­drescu.

Care sunt cele mai frumoase poveşti despre locuri şi oameni pe  care le-aţi spus la Bilet de îmbarcare?

 Fiecare poveste este frumoasă în felul său. Unele sunt de-a dreptul impresionante şi te mişcă până la lacrimi. Ca cea dezvăluită de colegii noştri cubanezi de la Radio Taíno despre mormântul cel mai vizitat din Cimitirul Cristofor Columb din Havana, cel al Ameliei Goiry de la Hoz, o doamnă din înalta societate, cunoscută în prezent sub numele de „La Milagrosa” (Cea Miraculoasă).

Cum sunteţi dvs., în viaţa de toate zilele? Am aflat, de exemplu, că nu aveţi poze cu dvs., că nu vă place să fiţi fotografiată.

Îmi place să cred că sunt un om normal. Iubesc foarte mult animalele, florile şi ador să beau cafea. Este adevărat că nu am fotografii cu mine. Fac însă foarte multe poze în locurile unde ajung.

 

Ce pasiuni, hobby-uri aveți?

Cea mai mare pasiune a mea a fost şi va rămâne cu siguranţă istoria. În timpul liber, care din păcate este tot mai rar, îmi place foarte mult să citesc, să fac goblenuri şi să tricotez.

  

În cadrul emisiunii pe care o prezentaţi, aveţi o rubrică realizată în parteneriat cu Cuba. Despre ce este vorba, mai exact. Ce află ascultătorii, urmărind-o?

În anul 2015 a fost semnat un Acord de colaborare între Societatea Română de Radiodifuziune şi Institutul Cubanez de Radio şi Televiziune, reînnoit în martie 2021. În baza documentului menţionat se realizează un schimb de emisiuni între Radio România şi Radiodifuziunea cubaneză. Astfel, Radio România Cultural difuzează prin intermediul emisiunii „Bilet de îmbarcare”, materiale primite de la Radio Taíno („Ilustrate din Cuba”) şi Radio Havana Cuba („Cuba vă povesteşte”). O întâlnire pe calea undelor în care sunt dezvăluite amănunte despre cultura, obiceiurile şi tradiţiile din cea mai mare insulă a Antilelor Mari, ce se află în plină Mare a Caraibilor, la intrarea în Golful Mexic.

Cum credeţi că vor arăta vacanţele, călătoriile noastre în perioada următoare, atât timp cât acest virus creează în continuare mari probleme?

Eu zic să ne păstrăm optimismul, că în final totul va fi bine. Să nu renunţăm nici la vise şi nici călătorii. Poate că pe viitor trebuie să fim însă mai atenţi la destinaţiile de vacanţă pe care le alegem şi la tot ceea ce este în jurul nostru, pentru a nu ne pune sănătatea în pericol. 

Interviu realizat de Anca Nicoleanu