Festivalul International George Enescu 2017. Interviu cu violonistul Michael Barenboim

În familia dumneavoastră, ca fiu al unor muzicieni celebri, Daniel Barenboim şi Elena Bashkirova, arta sunetelor este la ea acasă, acesta e un lucru cert, aşadar nu vă pot întreba cum aţi început să o studiaţi. Dar v-aş întreba când aţi fost sigur că veţi avea o carieră în muzică?

S-a întâmplat progresiv, nu ştiu dacă pot numi exact momentul. Creşteam şi studiam muzica şi mi-am dat seama că asta doresc să fac.

Aţi putea alege un moment foarte special din viaţa dumneavoastră, de muzician? Poate cel mai semnificativ de până acum?

Sunt multe... cred că a cânta sub bagheta lui Pierre Boulez Concertul pentru vioară de Schönberg, în 2011, a fost unul dintre cele mai speciale momente.

Aţi anticipat discuţia pe care doream să o încep despre Pierre Boulez. Am avut ocazia de a asculta la Berlin, în 2010, când maestrul împlinea 85 de ani, un concert în cadrul căruia i-aţi cântat lucrarea Anthemes II. Vă rog să ne vorbiţi despre colaborarea cu el şi impactul avut de el asupra dumneavoastră, ca muzician.

Am început prin a-i cânta Concertul pentru vioară de Schönberg. De fiecare dată când venea la Berlin i-l cântam, desigur, de fiecare dată puţin mai bine, iar el îmi dădea indicaţii. Între timp am abordat lucrarea lui Anthemes I pentru vioară solo, pe care i-am cântat-o, apoi am interpretat-o în concert şi la fel s-a întâmplat cu Anthemes II. Am primit mult ajutor artistic de la el, am învăţat mult, tot ce spunea era util pentru tot ceea fac şi îi sunt foarte recunoscător.

Tatăl dumneavoastră, Daniel Barenboim, spunea că atunci când cântaţi împreună, nu vă prieşte ca pe fiul său. Dardumneavoastră?

Am aceeaşi părere, altfel nu ar funcţiona, pentru că trebuie să te concentrezi 100% asupra muzicii şi niciun fel de relaţie nu este importantă atunci când repeţi sau când cânţi.

Sunt sigură că aţi primit această întrebare de multe ori, dar aş dori să ne spuneţi care a fost rolul părinţilor în dezvoltarea dumneavoastră muzicală?

Am învățat mult de la amândoi, mă consider norocos și le sunt recunoscător. Au avut o contribuție foarte importantă și încă învățfoarte mult de la ei.

Creația contemporană este o parte importantă a activității dumneavoastră. Am citit un articol în care scriați că a studia muzica nouă poate influența modul în care înțelegem muzica trecutului. La ce vă refereați, mai exact?

De exemplu, dacă luăm o lucrare de Boulez, ne putem da seama de unde a pornit, ce și de unde a preluat, se simt influențele lui Stravinski sau Schönberg.În această direcţie este uşor de privit. În sens invers este mai delicat, dar şi foarte semnificativ: dacă doreşti să interpretezi lucrări din repertoriul tradiţional, dar nu ca piese de muzeu, ci într-un fel modern, care să transmită ceva oamenilor de azi, este foarte dificil dacă nu integrezi contextul artei contemporane. Să spunem că trebuie să cânţi un opus de Brahms. Sigur că în acea vreme se cânta altfel, dar astăzi va fi foarte greu de interpretat dacă nu cunoşti muzica lui Schönberg. Trebuie să ştii spre ce a condus tipul de scriitură muzicală a lui Brahms.

Această perspectivă mă îndeamnă să vă întreb dacă studiul filosofiei a influenţat ideile dumneavoastră muzicale?

Sigur că da, dar asta a fost acum mult timp, am studiat doi ani, nu am o diplomă, însă am învăţat cum să gândesc şi cum să analizez unele lucruri.

Muzica de cameră este şi ea foarte prezentă pe agenda dumneavoastră. Cântaţi mult cu mama dumneavoastră, aveţi şi un cvartet. Sunteţi şi un experimentat muzician de orchestră, mai exact, concermaistru al Orchestrei West-Eastern Divan.

Aşa este, toate sunt foarte importante pentru mine. Acum mă ocup şi de organizarea activităţii de muzică de cameră în cadrul Academiei Barenboim-Said. Am şi doi copii mici şi încerc să le îmbin pe toate cât de bine pot.

Aceasta este prima dumneavoastră vizită în România, nu-i aşa?

Da, o experienţă cu totul nouă! Sunt nerăbdător să vizitez România, este mereu interesant să descoperi locuri noi şi, desigur, aştept cu mare interes să cânt în cadrul acestui minunat festival.

Cântaţi la Bucureşti alături de o mare orchestră şi un mare dirijor - Philharmonia din Londra şi Vladimir Ashkenazy. Aţi mai colaborat anterior?

Da, cu orchestra, în ianuarie anul trecut în Anglia. Am cântat tot Concertul nr.1 de Prokofiev, dar nu cu maestrul Ashkenazy, cu care mă bucur să pot lucra acum şi, de asemenea, cu acest ansamblu extraordinar.

Cum aţi descrie lucrarea pe care o interpretaţi?

Este un opus foarte interesant, în care există deja ideea neoclasicismului, prezentă mai târziu în creaţia lui Prokofiev. Se remarcă şi o puternică influenţă a muzicii franceze, mai exact a lui Debussy, în special la începutul şi la sfârşitul lucrării. Orchestraţia este foarte puternică, la fel cum sunt de fapt toate aspectele muzicale ale acestei compoziţii.

Vă simţiţi bine realizând înregistrări sau preferaţi apariţiile live?

(râde) Nu ştiu dacă există cineva căruia să-i placă să stea într-un studio şi să cânte acelaşi lucru de 100 de ori.

Dar poate unii artişti doresc să imortalizeze viziunea pe care o au asupra unei lucrări la momentul respectiv...

Da, da, desigur. Am făcut şi eu o înregistrare şi lucrez acum la o a doua, cu un program parţial comun cu prima, când am avut Bach, Bartók şi Boulez. Cred că înregistrarea aceea este bună. Aveţi dreptate, poţi imprima de multe ori până să obţii ceea ce doreşti într-adevăr.

Cel puţin în acel moment...

Exact! Nu pot spune că îmi place să cânt ceva de 100 de ori, dar sunt mulţumit de acel rezultat. Poate că da, este ok, dar nu este plăcut când lucrezi la asta. Unora probabil că le place mai mult, dar pentru mine este esenţială experienţa trăită live pe scenă.

Presupun că şi legătura cu ascultătorii este în acest caz importantă pentru dumneavoastră...

Da, foarte, în sensul că publicul este parte din acea experienţă. Dacă aş vrea să fiu singur, aş cânta lucrarea la mine în cameră. Deoarece un concert este o experienţă atât pentru artişti cât şi pentru public, legătura care se naşte este specială. Nu ar putea fi nimic special în lipsa publicului.

Ce ne puteţi spune despre alegerile dumneavoastră în privinţa repertoriului?

Cred că este important să ai un repertoriu variat şi este interesant să găseşti mereu conexiuni între lucruri, între epoci. Doresc aşadar să menţin un repertoriu cuprinzător, iar punctul central rămâne muzica secolului XX - Prokofiev, Schönberg, Berg, Bartók. Vreau să cânt şi mai multă muzică contemporană dar şi să aprofundez repertoriul standard, al secolelelor XVIII şi XIX.

Ce părere aveţi despre dificultăţile receptării muzicii contemporane de către public?

Această problemă este una generală, în sensul că muzica contemporană se cântă aproape exclusiv în cadrul festivalurilor dedicate acesteia, iar publicul care merge acolo doreşte să asculte doar această muzică. Este un fel de izolare. Pe de altă parte, dacă în programul de stagiune al orchestrelor nu există creaţie contemporană, vorbim din nou despre izolare. Problema nu este că muzica contemporană ar fi prea complicată sau nu este atât de frumoasă, problema cea mai mare este că publicul nu este familiarizat cu aceasta, că nu se cântă destul. Nu poţi înţelege cu adevărat o creaţie ascultând-o o singură dată. Doar prin repetiţie poţi ajunge să înţelegi muzica respectivă. Dacă o asculţi o dată, poţi spune doar care a fost reacţia ta de moment, iar această reacţie variază în funcţie de context. Este o chestiune complicată, dar soluţia ar fi să fie cât mai mult cântată, în repetate rânduri.