Festivalul Internaţional 'George Enescu' 2017. Interviu cu dirijorul Riccardo Chailly

În această ediţie de festival, Riccardo Chailly conduce Filarmonica della Scala în concertele din 14 şi 15 septembrie încadrate în seria "Mari orchestre ale lumii".

Maestre Chailly, cu toţii putem urmări pe internet orice concert care se difuzează în transmisiune directă, observând astfel trăirile dirijorului, reflectate pe chipul sau. La dumneavoastră am remarcat întotdeauna un zâmbet cald, lăsând impresia unui artist parcă fericit că este împreună cu muzica. Aşa este?

Când sunt mulţumit de interpretare, da! Altfel, nu este nici un zâmbet. Muzica este ca o aventură spirituală iar zâmbetul de la sfârşit este consecinţa calităţii ridicate a interpretării, care răspunde aşteptărilor mele.

Calitatea performanţei muzicale, în ce constă, de fapt?

Câtă vreme lucrezi cu un instrument care este fiinţă umană, omul care îşi schimbă starea zilnic - poate fi obosit, în opoziţie cu o stare bună - în fiecare zi, deci, te întâlneşti cu diferite calităţi ale performanţei şi asta chiar poate avea farmec. Recent am fost în festivalul Proms de la Edinburgh cu Orchestra Filarmonicii Scala şi o parte din programul de la Bucureşti- Enescu, Bartok şi Respighi. Muzica a fost foarte apreciată, iar muzicienii sunt foarte doritori ca publicul să le afle calităţile individuale ce fac identitatea acestei orchestre.

Sunteţi, maestre, un om norocos, cred, cu asemenea moştenire de talent din familie. Tatăl dumneavoastră, Luciano, era compozitor, realiza programe muzicale la televiziunea italiană RAI, apoi a fost, o vreme, în conducerea teatrului Scala... Apropo de zâmbetul dumneavoastră şi energia bună (de care se vorbeşte), credeţi că sunt şi rezultatul acestor şanse, de exemplu, să auziţi la Scala, copil fiind, muzica lui Mahler cu Zubin Mehta, să fiţi asistentul lui Claudio Abbado la 19 ani, să conduceţi orchestra de a Scala la 25 de ani?

Cu siguranţă, au fost mai multe oportunităţi să mă dezvolt, de foarte tânăr, văzând atâţia mari muzicieni. Pentru mine a fost un punct de plecare excelent. După aceea, însă, am găsit propriul drum, strict individual. La început, influenţele sunt bune dar mai târziu trebuie să te desprinzi, fără a te mai lasă influenţat şi neuitând tot ceea ce ai auzit până atunci. Provocarea este ca în fiecare zi să fii deschis la tot ce este nou, plecând de la Beethoven şi Brahms până la muzica contemporană.

Dirijatul - a fi un mare dirijor - implică şi un dar, un talent natural. George Enescu spunea că doar 1% este inspiraţia, talentul iar restul de 99% înseamnă muncă, efort.

Absolut! Are dreptate, absolut. Cu diferenţa că Enescu era un talent incredibil, pianist, violonist, compozitor şi... dirijor. Eu sunt doar dirijor. Când trebuie să pui toate darurile naturale în gesturi pentru a exprima tot ce ştii, gândurile - în faţa orchestrei, cam asta înseamnă... şcoală de dirijat. Nu cred că altfel poţi să conduci o orchestră. Dirijatul este o profesie foarte compexă, este nevoie să treci, cum spuneam, printr-o şcoală de dirijat. Este adevărat deci, că 99% trebuie să fie muncă şi doar 1% talentul. Enescu avea dreptate. Munca înconjoară darurile talentului!

Maestre, tatăl dumneavoastră obişnuia să spună mamei dvs, când eraţi copil şi va jucaţi, cântând şi mai ales dirijând:"Lasă-l, Riccardo glumeşte cu muzică!" Astăzi mai glumiţi cu muzică?

Sunt capabil încă să mai glumesc cu ea, pentru că muzica a făcut parte din viaţa mea încă de când m-am născut. Primul lucru pe care mi-l amintesc (eram foarte mic), îl vedeam pe tata compunând la pian, noaptea. Scria lucrări simfonice, operă, muzică de cameră. Eu aveam confidenţă, deja, cu sunetele, aveam zilnic întâlniri cu această... plăcere de a lucra cu sunetele, lucru care căpătase deja importanţă în viaţa mea.

Istoria vieţii dumneavoastră este împletită constant cu istoria Teatrului alla Scala... teatrul, oamenii, orchestrele, cântăreţii. Dacă vă întoarceţi la băiaţelul care a crescut în teatrul Scala, cum priviţi acum, retrospectiv?

Îmi plăcea să ascult muzica baletului scris de tatăl meu, balet numit "Fantasma del Gran Hotel", pe textul lui Dino Buzzati şi cam de-atunci am fost prezent, tot timpul, în Scala. Îmi plăcea să mă duc în sala să ascult şi să-mi imaginez că eu dirijez... Şi acum îmi place să mă documentez în privinţa trecutului ei. Trecutul teatrului Scala a fost atât de bogat, de impresionant încât însufleţeşte şi prezentul! Când dirijăm acolo "Giovanna D'arco", "Madama Butterfly", "La gazza ladra", parcă simţeam ceva din rădăcinile trecutului. Opera, se spune, s-a născut la Scala...

Acum despre Filarmonica della Scala, maestre. Cum ar fi un... portret al acestui tânăr ansamblu de doar 35 de ani?

Sunetul orchestrei Filarmonica de la Scala este unul foarte personal, uşor de identificat şi porneşte de la partida de coarde. Îmi displace ceea ce se spune deseori despre sunetul, despre sonorităţile orchestrelor. Se întâmplă câteodată să fie aşa, în înregistrări dar nu sunt de acord cu asta când se cânta live. Amprenta identităţii este dată de calitatea interpretării, de fiecare dată!

Programul pe care l-aţi ales pentru Festivalul Enescu de la Bucureşti este ca o călătorie prin Europa: plecaţi din Rusia, până în România, Ungaria şi va întoarceţi acasă, la Roma. Să începem cu Ceaikovski. Ştiu că vă place, aşa cum ne place tuturor. Dirijându-l însă pe David Garett, în concertul de Ceaikovski, cum vi se pare, cum îl găsiţi pe acest tânăr violonist implicat în proiecte de tip crossover, un tânăr cu multă originalitate?

Ne-am cunoscut acum doi ani, într-un concert cu Filarmonica della Scala şi am cântat concertul de Max Bruch. Am colaborat excelent, David este un tânăr căruia îi place să discute foarte serios cu dirijorul în ceea ce priveşte interpretarea. De aceea mă aştept să repetăm această experienţă de succes şi la Bucureşti.

Cât despre Şostakovici, ce ne spuneţi? În Festivalul "George Enescu", la această ediţie se cânta destul de mult Şostakovici.

Sunt aproape sigur că noi vom cânta cea de-a XII a simfonie pentru că mi se pare că a fost neglijată deşi este una dintre cele mai bune lucrări ale lui Şostakovici. Cred că această simfonie are un loc important în dezvoltarea ideilor lui ca şi compozitor. Sunt impresionat în ceea ce priveşte frumuseţea primei mişcări şi a emoţiei pe care o transmite cea de-a treia parte.

Rapsodia a doua de Enescu, maestre Chailly, este una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite creaţii enesciene. Cum găsiţi această lucrare a... tânărului compozitor român?

Am cântat-o acum vreo 3 săptămâni la Edinburgh, în festival. A avut succes la public! Mie îmi place pentru că este o combinaţie între muzica populară şi viziunea sa armonică. Misiunea noastră este să căutăm direcţii cromatice noi, care ies la iveală din tonalitatea iniţială. Se aud acolo alămurile, pe care Enescu le iubea foarte mult şi pe care le-a dezvoltat continuu, armonios.

Ce ne spuneţi despre colaborarea cu Julian Rachlin?

Am cântat deja la Edinburg în festival. Este un violist magnific. Am făcut împreună concertul de Bela Bartok în orchestraţia originală. Iar ascocierea Enescu-Bartok cred că este o combinaţie ideală între cei doi compozitori, pentru Festival.

Am citit - şi este emoţionantă - scrisoarea pe care aţi primit-o din partea orchestrei Gewandhause din Leipzig. Vă lipseşte Leipzig, după anii petrecuţi acolo?

A fost o poveste foarte frumoasă a vieţii mele, o perioadă frumoasă, că şi cele petrecute la Amsterdam şi Berlin. Acum am posibilitatea de a dezvolta relaţia cu Filarmonica della Scala şi pot aprofunda repertoriul lor din ultimii ani, ceea ce înseamnă deschiderea şi către muzică de secol xx şi muzică contemporană.

Sunteţi italian, maestre Riccardo Chailly deci... vă plac cerul, marea, soarele... V-aţi întors la Milano, la Scala pentru că aţi vrut sau pentru că aşa trebuia să fie?

Nu, nu pentru că s-a întâmplat. Am venit să găsesc o anumită linişte. Pentru mine a fost o întoarcere foarte naturală, un pas către noi experienţe muzicale.

Cu Respighi, va întoarceţi "acasă". Cum simţiţi, că italian, această muzică?

Este o parte importantă a repertoriului italian. Este însă puţin neglijat, Respighi - din păcate - dar cred că se va "întoarce" pentru că noi, la Scala îi dedicăm în această stagiune un album întreg, la casa DECCA. Şi nu doar cu "Pinii din Roma", ci şi cu câteva compoziţii necunoscute, care sunt mai mult spirituale, religioase şi care reflectă alte aspecte ale personalităţii acestui mare compozitor, Ottorino Respighi.

Interviu realizat de Mihaela Soare