Festivalul International George Enescu 2017. Interviu cu dirijorul american Joshua Weilerstein

Joshua Weilerstein revine la Bucureşti pentru a susţine de la pupitrul Orchestrei de Cameră din Lausanne două concerte la Ateneul Român, în 9 şi 10 septembrie.

Joshua Weilerstein, veniți pentru a doua oară la București și pentru prima dată în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Știu că sunteți foarte deschis în a cunoaște noi culturi, noi țări...

Da, de obicei citesc cât pot de mult despre o țară pe care o vizitez pentru prima dată sau chiar a doua oară. Și este destul de dificil ca muzician să cunoști o țară în care te vei afla doar pentru câteva zile. O să ajungem, de exemplu, la Bucureşti, vom avea repetiții în miezul zilei, apoi primul concert, a doua zi același program, urat de cel de-al doilea concert, așa că este cam greu să vezi ceva consistent. Îmi place însă să citesc despre cultura țărilor în care poposesc. În plus, sunt vegetarian și mi-ar plăcea să găsesc un restaurant bun unde să mănănc bine. O să încerc, de asemenea, să văd cele mai importante atracții turistice ale orașului, înainte de a pleca. Acestea ar fi principalele lucruri care m-ar interesa și, desigur, să învăț cum se spune "Bună" sau "Mulțumesc" în limba țării pe care o vizitez.

În programul concertului din 9 septembrie de la București îl avem pe Biber și a sa Battalia, o alegere surprinzătoare și reconfortantă. De ce tocmai Biber?

Pentru că prefer să aduc în programele concertelor mele compozitori care nu sunt foarte des abordați. Lucrarea lui Biber mi se pare cu adevărat revoluționară prin efectele sale sonore. Este o partitură incredibilă, amuzantă, în care folosește politonalitatea, asta cu 300 de ani înainte de Schonberg. Este remarcabil cât de avangardist era, pentru că lucrarea pendulează între secolul al XII-lea și începutului secolului XX, într-o manieră extrem de rapidă. O piesă minunată, pe care o interpretez cu mare plăcere!

Avem, de asemenea, în programul concertului din 9 septembrie "Eroica" lui Beethoven și Concertul nr. 1 pentru pian, trompetă și coarde de Șostakovici. Toate lucrările acestei seri debordează de energie, transmit forță și sunt în același timp extrem de diferite din punct de vedere stilistic. Cum ați descrie dumneavoastră acest program?

Mare parte a acestui program este unul de tinerețe. Ambele lucrări, Simfonia a III-a și Concertul nr. 1 au fost compuse de Beethoven și Șostakovici când aveau în jur de 30 de ani și este minunat să observi energia acestei vârste, energie pe care o menționați mai devreme. Pentru mine, plasarea lui Beethoven alături de o piesă atât de atipică și frumoasă cum este Concertul lui Șostakovici pentru pian, trompetă și coarde, relaționarea sa, de asemenea cu partitura lui Biber, la fel de neobișnuită și minunată în același timp, te face să realizezi cât de revoluționar era de fapt compozitorul de la Bonn. Sigur, în prezent noi suntem obișnuiți cu sunetul beethovenian dar în timpul său publicul era șocat de această muzică, de disonanțele din ea, de schimbările structurale pe care le făcea, de profunzimea conținutului afectiv și patosul ei. Atunci când dirijez o simfonie de Beethoven îmi place să scot în evidență cât de dramatică și revoluționară era pentru timpul în care a fost scrisă și cu celelalte două lucrări din programul acestei zile cred că reușesc să fac acest lucru.

Sunteți foarte implicat în proiectele muzicale educaționale pe care le susțineți și promovați continuu. De ce sunt atât de importante pentru dumneavoastră?

Din punctul meu de vedere, concertele educaționale sunt la fel de importante, dacă nu mai importante decât cele obișnuite, în special pentru că în atât de multe țări de pe tot cuprinsul lumii, educația artistică a fost eliminată din curricula școlară, o măsură pe care o consider o greșeală uriașă. Și cred că rolul nostru ca muzicieni este acela de a umple aceste găuri pe care școala le lasă practic în urmă. Mi-aș dori ca acest tip de concerte educaționale să devină o prioritate a orchestrelor lumii, pentru că, în cele din urmă, este o măsură prin care ne asigurăm propria supraviețuire, în sensul în care păstrăm publicul în sălile de concerte. Așadar, ambele aspecte sunt extrem de importante, și cel moral și cel care vizează supraviețuirea muzicii clasice.

De altfel, relația cu Orchestra Simon Bolivar a Venezuelei este una extrem de frumoasă, ați fost primul membru non-venezuelean în acest ansamblu și l-ați și dirijat ulterior. Cum v-ați simțit venind în contact ca dirijor cu această orchestră, cea mai cunoscută din America de Sud?

Mi-este greu să descriu și pentru că făcând înainte parte din orchestră a fost ca și cum mi-aș fi dirijat prietenii (râde). Este în aceeași măsură minunat și extrem de dificil. Dedicarea pe care o au pentru muzică, o dedicare într-un sens extrem de real este mult mai puternică și mai pasionată decât am simțit-o oriunde altundeva în lume. Mi s-a parut atât de inspiratoare atitudinea lor, pentru că fiind pe scenă împreună cu ei este ca și cum te-ai afla în mijlocul unei furtuni de energie. Fiecare persoană din acea orchestră oferă tot ce are mai bun, este ceea ce apreciez cel mai mult la ei.

Sunteţi tipul dirijorului modern și activ, foarte prezent pe rețelele de socializare. Pentru unii, aceste platforme online reprezintă o excelentă cale de comunicare, în timp ce alții le critică superficialitatea. Care sunt, din perspectiva dumneavoastră, principalele avantaje ale comunicării pe Facebook, Twitter, etc.?

E cumva ironic că pe plan personal platformele online mi se par, într-adevăr, superficiale şi nici nu-mi plac foarte mult. Au condus la unele lucruri destul de teribile în ţara mea şi nu numai şi nu e o direcţie pe care o prefer. Pe plan profesional însă, au un impact extraordinar în conexiunea cu publicul care ar dori să aibă un contact cu persoana pe care o văd pe scenă. Îmi place să vorbesc cu cei din public, mi-ar plăcea să vorbesc cu persoane care nu vin la concertele mele și să le conving să vină... acesta este principalul motiv pentru care folosesc acest tip de comunicare, ca pe o modalitate de a ajunge la oameni și de a promova muzica clasică în fața acestora. Uneori funcționează, alteori nu, pentru că există oameni mult mai convingători decât mine (râde) dar cred că asta se întâmplă și pentru că nu mă simt foarte confortabil făcând acest lucru. Personal m-aș simți foarte bine și nefăcând asta dar o privesc ca pe o necesitate pentru orice muzician profesionist din zilele noastre.

Există această prejudecată comună privind diferența de sunet dintre orchestrele americane și cele europene? O împărtășiți?

Cred că așa cum se întâmplă în cazul multor clișee, există ceva adevăr în ele, cum ar fi, de exemplu, acela că orchestrele americane au tendința să aibă un sunet mai opulent, mai luminos, articulații mai puternice decât orchestrele europene. Însă cred cu adevărat că există atât de multe orchestre de top cu un nivel valoric atât de ridicat, că în momentul în care observi că acestea cântă mai puțin articulat sau foarte articulat, mai opulent sau mai puțin opulent, instrumentiștii din cadrul lor sunt atât de buni încât pot schimba instantaneu maniera de interpretare. Am ascultat cea mai rafinată versiune a Simfoniei a IX-a de Schubert cu Orchestra Filarmonicii din New York și una dintre cele mai zgomotoase și mai impetuoase Simfonii a V-a de Șostakovici în interpretarea Filarmonicii din Berlin. Așadar, poate fi ceva adevăr în această prejudecată, lucruri pe care poate le observi la prima repetiție dar după aceea cred că totul se poate schimba radical și depinde foarte mult și de personalitatea dirijorului, de muzicieni și de relația acestora cu dirijorul.

Sunteți familiar cu lucrările lui George Enescu?

Cu unele da. De fapt, sunt mult mai familiarizat cu opusurile sale camerale, pentru că părinții mei obișnuiau să cânte sonatele sale pentru vioară și pian și apoi au și înregistrat cea de-a treia sa sonată, așa că am crescut ascultându-le. Desigur, cunosc Rapsodiile române, există un minunat Andantino care este interpretat extrem de rar și, evident, Simfonia sa de cameră, pe care o vom cânta acum la București.

Spuneați la un moment dat că între Bernstein și Karajan îl preferați pe Bernstein. De ce?

N-aș vrea să sune ca și cum l-aș critica pe Karajan, pentru că era un geniu, era un dirijor incredibil și atunci când îl priveai în acțiune aveai de multe ori impresia ca nu e uman. Dar poate asta este şi cheia pentru care îl prefer pe Bernstein, tocmai pentru că era atât de uman, avea defecte, putea să se ridice la înălțimi incredibile dar și să coboare extrem de jos iar asta îl face cumva extrem de credibil. Oferea totul și încă ceva peste în interpretările sale, a trăit și a murit împreună cu muzica și cred că și Karajan a făcut asta dar la un mod cu totul diferit. Deci cred că m-am referit mai degrabă la felul în care Bernstein s-a poziționat față de muzică, cu o pasiune de viață și de moarte, cred că asta am apreciat cel mai mult la el și întotdeauna voi admira acest lucru.

Modelul dirijorului autocratic, despotic chiar, a apus de multă vreme. Care este secretul unei comunicări moderne eficiente cu orchestrele prezentului?

Cred că în cazul dirijorilor mai tineri este vorba în primul rând de respect faţă de experiența pe care o are o orchestră de tradiție dar și de aducerea în faţa ansamblului a unor idei foarte solide. Orice orchestră își dorește să lucreze cu idei noi, să încerce lucruri noi și cred că muzicienii vor întotdeauna să știe că există un motiv pentru care un anumit dirijor stă pe acel podium, în faţa lor. Ori această așteptare poate duce la o mulțime de probleme uneori. Așa că eu cred că secretul stă în acel respect fundamental, în ideile originale și solide pe care le aduci și în schimbarea, bună aș zice, a felului în care dirijorii prezentului se adresează unei orchestre, pentru că nu mai există urlete și isterie sau acțiuni de intimidare. Felul în care comunicarea devine mai mult colaborare reprezintă în sine o schimbare deosebit de pozitivă.

Ambii dumneavoastră părinți sunt muzicieni, sora dumneavoastră, Alisa Weilerstein, este o remarcabilă violoncelistă. Îmi imaginez că ați crescut într-un mediu extrem de bogat din punct de vedere muzical. Care au fost primele contacte cu muzica, primele amintiri?

De fapt nu am fost atât de atașat de muzica clasică până să împlinesc 15 ani dar prima întâlnire cu o interpretare care mi-a plăcut și pe care mi-o amintesc a fost în Austin, Colorado, unde am ascultat Ritualul primăverii de Stravinski. Nu-mi mai amintesc câți ani aveam dar țin minte că mi-am spus: așa sună muzica clasică? Este extraordinar! Am fost atât de copleșit de energia și intensitatea acestei lucrări, încât acela a fost momentul în care am realizat că muzica clasică este ceva minunat. Ulterior am hotărât că aceasta este calea pe care vreau să merg în viața mea.

În prezent sunteți director artistic al Orchestrei de Cameră din Lausanne. Cum ați defini acest ansamblu?

Au un sunet extrem de frumos și rafinat și cântă cu un anumit caracter imperios, cu o vitalitate care mi-au plăcut întotdeauna. Au fost elemente pe care le-am remarcat încă din primul moment în care am început să lucrăm împreună. Obiectivul meu ar fi să lucrăm programe puțin mai variate din punct de vedere stilistic, cu mai multă muzică contemporană dar și cu muzică aparținând unor autori ai istoriei muzicii a căror muzică merită ascultată și din păcate nu este întâlnită prea des în programele de concert. Ne dorim să extindem proiectele educaționale și să aducem orchestra mai aproape de comunitatea din Lausanne, pentru că în mod ciudat, orchestra este mai cunoscută în afara orașului decât în Lausanne și aș dori să modificăm această perspectivă, să transformăm ansamblul într-o orchestră a orașului Lausanne.

Ați beneficiat de o experiență prețioasă alături de Orchestra Filarmonicii din New York. Cum vă amintiți acea perioadă?

(Râde) O, a fost minunat! Aveam 23 de ani când am colaborat cu ei și doar să intri în acea sală reprezintă în sine o experiență fabuloasă. Și după cum bine știți, ajunge să auzi doar sunetul orchestrei și îţi spui: Dumnezeule, este extraordinar! Am lucrat acolo timp de trei ani și unul dintre lucrurile cu care îi surprind întotdeauna pe cei cărora le povestesc este că fiecare muzician din orchestră și nu exagerez deloc, fiecare era cald, deschis, și mi-a oferit sfaturi extrem de prețioase. Pentru mine a fost o surpriză, pentru că auzisem că instrumentiștii din Filarmonia new-yorkeză au reputația de a fi extrem de duri dar nu, dimpotrivă, au fost extraordinari, foarte amabili atât cu mine, cât și cu ceilalți asistenți care lucrau cu ansamblul în acel moment. A fost o experiență minunată și profitabilă, din care am învățat foarte mult.

Preferați în general să vă construiți programele de concert având o idee unitară în spate sau vă place jocul contrastelor?

Cred că uneori jocul contrastelor poate fi tema unui concert, punând alături, de exemplu, prima simfonie de Mozart cu ultima compusă de Beethoven. Nu este o temă strict muzicală dar este una ce subliniează ideea începutului și sfârșitului, adică acest contrast dintre cele două opusuri. Îmi place ideea de joc al contrastelor dar cred că în prezent publicul preferă, conceptul de călătorie printre lucrări foarte atent selectate și îi împărtășesc opinia, inclusiv în calitatea de ascultător în care mă aflu de multe ori. Îmi amintesc că am fost la un moment dat la un club de tenis unde antrenorul a venit și a spus: "Hai să începem împreună o călătorie"! Mi-a plăcut foarte mult. Cred că asta își doresc oamenii, o călătorie cumva ghidată prin istoria muzicii sau printre lucrări care au conexiuni filozofice sau politice. Așa că da, cumva îmi place mai multe ideea unei teme unitare, mai mult decât un grup oarecare de lucrări puse laolaltă. Cred că o temă unitară este mai bine înțeleasă de public și explică mai elocvent de ce alegem un anumit program.

Interviu realizat de Ioana Marghita