Ema Stere și Attila Vizauer aduc “Vorba de cultură”, de 14 ani, la Radio România Cultural

Ema:
Vreau să scriu o
piesă de teatru cu subiect SF politic

Attila: Am jucat uneori
voci, în piesele radiofonice regizate de mine sau de colegii mei

De 14 ani, Ema Stere și Attila Vizauer stau
de vorbă, la radio, cu cei mai cunoscuți oameni de cultură din țară. La “Vorba
de cultură”, de luni până vineri, de la ora 12:00,
la Radio România Cultural. Dacă
de ani buni, soții Ema Stere și Attila Vizauer realizează emisiuni împreună, separat,
însă, ea scrie cărți, iar el regizează piese, atât pentru teatrul radiofonic,
cât și pentru scenele din țară. Despre cum este să-ți
întâlnești idolii în carne și oase, dar și care sunt avantajele de a lucra
împreună, despre planuri și pasiuni, povestesc chiar ei, în cele ce urmează:

Cum
e să stai de vorbă la radio cu faimoșii oameni de cultură din țară?

Ema: Oamenii
de cultură din România sunt, credem noi, oameni pe care oricine și-ar dori să
îi cunoască. E un privilegiu extraordinar să poți întâlni creatori din toate
artele, dar și istorici, lingviști, sociologi… Trăim într-o bulă ideală. Sigur,
uneori e intimidant – de multe ori e intimidant – dar ne facem lecțiile cât
putem de bine și ne bucurăm de întâlnire. În fiecare zi.

Sunt
relaxați, emoționați, dificili?

Attila:
Invitații
noștri sunt de obicei atât de celebri, încât au depășit de mult emoțiile
primului interviu. Nici dificili nu sunt. Mai degrabă sunt oameni generoși,
împliniți, care au ceva de transmis și o fac cu mare naturalețe.

Formatul special al emisiunii presupune
invitarea aceleiași personalități culturale timp de o săptămână lucrătoare -
cinci zile la rând. De luni până vineri, învățăm să dansăm împreună. Emisiunea
începe, de fapt, la intrarea din strada Berthelot și continuă mult după ora
12:30, când se stinge becul roșu din cabina de emisie. Vinerea este
sfâșietoare.

Gyuri ne-a fost foarte drag, vorbim despre el
în fiecare zi

Când
a debutat Vorba de cultură și cine
a fost primul invitat?

Ema: “Vorba”
a debutat în 2006, în grila de vară. Primul invitat, care a revenit de câteva
ori ulterior, a fost Ioan Gyuri Pascu. Pentru actuala serie de rememorări –
„Ediții de colecție” – (n.n. care se
difuzează, în această perioadă, pe frecvențele Radio România Cultural și
www.radioromania.ro) i-am rezervat, evident, o săptămână.

Gyuri ne-a fost foarte drag, vorbim despre
el în fiecare zi.

Când
ați avut prima emisiune radiofonică împreună? Despre ce era vorba?

Attila: Înainte
de “Vorba”, am realizat împreună o altă emisiune de maaare succes în epocă. Se
numea „Seara vrajbei noastre”, era bilunară, se transmitea în direct și se
ocupa de conflictele din lumea culturală. Pentru fiecare ediție strângeam un
dosar întreg. Aveam invitați în studio, prin telefon, uneori și fragmente
înregistrate. Ne amintim de un scriitor acuzat de plagiat și eliminat din
Uniunea Scriitorilor, care susținea că așa e postmodernismul, fără ghilimele;
de un director de teatru de păpuși care era contestat de întregul colectiv, din
motive repertoriale; de legea Pruteanu, care cerea traducerea în limba română a
hamburgerului; de discuții aprinse privind finanțările din cinematografie,
complexul Brâncuși de la Târgu Jiu, soarta revistei „Teatru” etc. Era o
emisiune sprintenă, plină de adrenalină, în care se putea întâmpla orice.

Sunteți
soț și soție. Cum v-ați cunoscut?

Ema: Ne-am
cunoscut la radio.

Fiind
o emisiune pe care o realizați împreună, ce faceți, de pildă, atunci când nu
cădeți de comun acord asupra unor subiecte pe care doriți să le abordați în
emisiune cu invitații dvs?

Attila: Subiectele,
când există, se stabilesc împreună cu invitatul săptămânii. Sunt persoane care
se simt mai confortabil dacă știu despre ce vom discuta – deși, bineînțeles,
filosofia emisiunii e că la un moment dat divagăm de nu ne mai prinde niciun
subiect.

Fiecare
dintre noi, separat, acționează altfel decât atunci când suntem împreună.
Important e că nu suntem în competiție unul cu altul, n-am fost niciodată, și
cel care este mai aproape de tema curentă preia conducerea emisiunii.
Funcționăm ca un ceas elvețian.

E
dificil să alegi cine ți-a plăcut în mod special dintre atâtea personalități
excepționale care v-au călcat pragul. Cu toate astea, cine sunt acei invitați
care vi s-au lipit de suflet și cu care, în timp, ați ajuns să vă împrieteniți?

Ema: Ne
leagă de toți o relație specială și continuăm să le urmărim cărțile/ concertele/
spectacolele/ filmele/ expozițiile cu bucurie. E chiar foarte emoționant să
vezi că o anume idee, incipientă cu câțiva ani în urmă, s-a materializat –
uneori în direcții total imprevizibile.

Am rămas, evident, și cu câteva prietenii
calde și strânse, dacă e să îl pomenim (din nou) doar pe Gyuri, cu care am
ajuns să lucrăm ulterior spectacole pentru copii...

Avantajul
nostru: Dacă îți vine vreo idee la 1 noaptea, poți să i-o comunici celuilalt
imediat

Acasă
sau în mașină, ce vă place să ascultați la radio?

Attila:
Radio România Cultural, Radio România Muzical și concurenții acestora. Intră în
fișa postului.

Ema:
Radio România Cultural, evident, dar și multe podcasturi.

A
fost un avantaj sau un dezavantaj să lucrați împreună? Care e concluzia la care
ați ajuns, după anii de muncă împreună?

Attila: Noi
am început prin a lucra împreună și am funcționat întotdeauna foarte bine.
Fiecare dintre noi are anumite calități și scăderi, suntem conștienți de ele și
știm exact ce are de făcut fiecare dintre noi.

Mai există un avantaj: dacă îți vine vreo
idee la 1 noaptea, poți să i-o comunici celuilalt imediat. Se încing niște
dezbateri…

Attila,
sunteți redactor șef al redacției Teatrul Național Radiofonic. Ascultați în copilărie acasă, la Galați,
teatru radiofonic? Cum a fost atunci când, ajuns la București, i-ați întâlnit
în carne și oase pe o parte dintre cei pe care îi ascultați la radio?

Attila: Amintirile
copilăriei legate de radio au ca reper emisiunile de divertisment. Haz nebun,
actori minunați dar ceea ce îmi rămânea întipărit în minte, după fiecare
emisiune, era numele de la finalul genericului "redactor, Manole Pavel
Dan". Ei bine, am avut ocazia să îi fiu coleg acestui minunat om al
divertismentului radiofonic.

Cu marii actori și regizori ai teatrului
românesc am construit, de-a lungul anilor, o acropolă, un templu al admirației
și al inițierii în același timp. La 15 ani, i-am descoperit pe Ștefan Iordache
și Mitică Popescu în "Emigranții" de Slawomir Mrozek, în regia lui
Mircea Daneliuc. La 16 ani, venisem la București, jucam într-un spectacol în
cadrul unui festival pentru elevi, seara am găsit bilete și am i-am văzut
încremenit de emoție pe Eliza Petrăchescu, Vasile Nițulescu, Mitică Popescu,
Carmen Galin în "Oamenii cavernelor" de William Saroyan, în regia lui
Dinu Cernescu. La 17 ani, debutanta genială Rodica Negrea și profesoara ei Olga
Tudorache în "Efectul razelor gamma asupra anemonelor" de Paul
Zindel, în regia Cătălinei Buzoianu.

La 18 ani, aceeași extraordinară Olga
Tudorache în "Nebuna din
Chaillot" de Jean Giraudoux, regia Silviu Purcărete. La 20 de ani, Valeria
Seciu, Ștefan Iordache, Dan Condurache în "Maestrul şi Margareta" de
Mihail Bulgakov, regia Cătălina Buzoianu. La 21 de ani, făceam jurnalism
studențesc la Galați, eram printre cei care în finala Festivalului studențesc
de teatru acuzam spectacolele IATC-ului de formalism, lipsite de curajul
amatorilor politehniști din Iași sau al studenților de la litere din Cluj sau
Timișoara, până când am văzut examenul de anul IV al studentului la regie Tompa
Gábor, "Tango" de Sławomir Mrožek, cu Petre Nicolae în rolul Edek.

La 22 de ani, îi descopeream pe Mirela
Gorea și Marcel Iureș alături de Irina Petrescu în "Cu ușile închise"
de Jean-Paul Sartre, regia Mihai Măniuțiu. La 23 de ani, din nou Rodica Negrea
în "Ivona, principesa Burgundiei" de Witold Gombrowicz, regia
Cătălina Buzoianu, tot atunci Horațiu Mălăele și Dana Dogaru în "Acești
îngeri triști" de D.R. Popescu, regia Mircea Cornișteanu. La 25 de ani,
Ion Caramitru și Dan Grigore în "Hamlet" de William Shakespeare,
regia Alexandru Tocilescu. Anul trecut, la Teatrul Național Radiofonic, am
reușit să reconstituim cu o bună parte din distribuția originală acest
spectacol de referință.

La 27 de ani, încă aspirant la Facultatea
de teatru, i-am admirat pe Dan Condurache și Gheorghe Visu în
"Coriolan" de William Shakespeare, regia Dinu Cernescu și tot atunci,
Ion Caramitru (Cotrone), Irina Petrescu (Milordino), Manuela Ciucur (Mara-Mara,
zisă şi Scoţiana cu umbreluţă) în "Uriaşii munţilor" de Luigi Pirandello,
regia Cătălina Buzoianu. Mă opresc aici pentru că, la 31 de ani, am intrat la
Academia de Teatru și Film (acum UNATC).

De atunci, toți idolii din templu mi-au
devenit profesori, modele, parteneri pe care am continuat să-i admir și să-i
iubesc cu aceeași pasiune.

Cum
a fost întâlnirea și, ulterior, colaborarea cu dl Ion Vova, considerat o
legendă a radioului românesc? Ce vă amintiți în momentul ăsta despre el?

Attila: Maestrul
Vova ne-a fost aproape până în ultima clipă. Nu s-a despărțit de Radio niciodată.
Ne vorbea cu umor și cu bună dispoziție și ne atenționa să nu cumva să pierdem
din vedere că teatrul radiofonic este o artă cu identitatea sa proprie, cu
propriile sale reguli pe care trebuie să le învățăm, să le respectăm și să nu
le trădăm niciodată.

La
un Revelion cu rudele noastre, ba amestecam maioneza, ba mai scriam jumătate de
pagină la carte

Ați
regizat numeroase piese, atât pentru teatrul radiofonic, cât și puse în scenă,
pe scândură, în țară. Piese premiate, piese cu distribuții impresionante. Ați
și jucat în vreuna dintre ele?

Attila: În
teatrul radiofonic am jucat uneori voci, atât în piese regizate de colegii mei,
cât și în unele piese regizate de mine. Suficient. Și știți de ce? Pentru că și
colegii mei și eu știm să facem (avem și de unde) distribuții excepționale.

Ema,
în
perioada de izolare impusă nouă, tuturor, de pandemie, ați avut parte de o
veste minunată: prima dvs carte, “Copiii lui Marcel”, a câștigat concursul de
debut organizat de editura Polirom și urmează să fie tipărită. Despre ce este vorba în carte? Ce v-a
inspirat în alegerea subiectului? Cât timp ați lucrat la ea?

Ema: „Copiii
lui Marcel” e un titlu cu care nu m-am obișnuit deplin; am scris o carte care
se chema – se cheamă încă, în toate fișierele laptopului meu – „Falansterul”.
Deci despre asta e vorba, cât de cât.

Am pornit de la o seamă de obsesii
personale, precum: conviețuirea; legătura arhitectură-om; manufacturile;
utopiile și așa mai departe. Practic, am scris o carte de aventuri pentru
propria mea plăcere. Când adormeau toți ai casei, luam un snop de foi de hârtie
și un pix și mă apucam de lucru. Habar n-aveam ce urmează. Se întâmpla să mă
duc la culcare după ce tocmai scrisesem că a murit X – a murit X! –fără să știu
care e cauza morții etc.

Am lucrat multă vreme la carte, dacă „a
lucra” e verbul nimerit. Mi-amintesc de un Revelion cu rudele noastre când ba
amestecam maioneza, ba mai scriam jumătate de pagină. Alteori, luni întregi, nu
făceam nimic. În total, cu mari întreruperi, a durat vreo 9 ani.

Motivele pentru care m-am hotărât să
trimit cartea la concursul Editurii Polirom au fost că 1) mi s-a părut cea mai
democratică, anonimă și satisfăcătoare variantă și 2) trebuia să scap odată de
povestea tinerilor care se mută într-un sat din Buzău ca să facă agricultură.

Mi-ar
plăcea să scriu într-o seră cu filodendroni, în timp ce
păsărele diverse îmi zboară deasupra capului

Unde
vă place să scrieți? Cum arată cadrul perfect pentru asta? Aveți vreun ritual
anume când vă așezați la scris?

Ema: Nu
am niciun ritual de scris, cu atât mai puțin vreun ritual de așezat la scris.
Mi-ar plăcea mult, chiar foarte mult, să scriu într-o seră cu multe plante,
printre care neapărat filodendroni, în timp ce păsărele diverse – canari,
papagali – îmi zboară deasupra capului și prin geamurile imense se vede ceva
interesant: mare, dealuri, munți. E totuși posibil că, în asemenea condiții
ideale, n-aș avea niciun chef să mai scriu.

Prin
urmare, literatura fiind cea mai ieftină dintre arte (nu îți trebuie decât
hârtie și un pix), recomand scrisul oriunde. Oricând.

Ce
faceți când vă ocolește inspirația?

Ema: Dacă
nu știu ce urmează să se întâmple în continuare, mă opresc. Marele avantaj,
când nu ești scriitor profesionist, e că nu ești obligat să produci un număr de
pagini pe zi/ lună/ an.

Oricum, imaginația crește de la sine, dacă
ești curios. Sapi-sapi-sapi într-o direcție care te interesează, citești cărți,
cauți pe net, mergi la o expoziție și deodată ai mai multe idei decât poți
duce. „Ce-ar fi dacă…?” e întrebarea de bază, dar descoperi că de aici poți
ajunge oriunde.

Aveți
deja în plan o a doua carte? Despre ce v-ar plăcea
sa fie?

Ema: Am
mai multe planuri, dar nu sunt sigură cum vor arăta. Vreau să scriu un roman
sau o piesă de teatru cu subiect SF politic, scriptul la un show umoristic
cumplit de amuzant, o carte în versuri și câte altele. Am mii de idei.

Ce
pasiuni aveți? Ce vă place să faceți dupa ce plecați de la radio?

Ema:
Am o tonă de pasiuni. Merg prin anticariate și librării, ascult muzică (mai
ales operă, în ultimul timp), vizitez expoziții, văd spectacole și filme. În
perioada asta, nu am ieșit aproape deloc, așa că mi-am mutat investigațiile în
casă. Am citit foarte multă poezie, am adunat chiar un fel de antologie pentru
uz personal.

Attila: Slavă Domnului, la Radio fac ce
mă pasionează. Acasă, la fel.

De
ce ar fi păcat să nu ascultăm și de acum încolo Vorba de cultură? De ce ar fi
păcat să nu o “descoperim”, cei care încă nu am făcut-o?

Ema: Când
am început “Vorba”, nici noi nu ne dădeam seama ce valoare documentară va avea,
peste ani. Pentru seria „Ediții de colecție” (n.n. care se difuzează, în această perioadă, pe frecvențele Radio
România Cultural și www.radioromania.ro) am ascultat și selectat zeci de
emisiuni (trebuia să le reducem de la 55 la 30 de minute, fiindcă spațiul de
emisie s-a micșorat între timp) și ne-am dat seama că ne e foarte, foarte greu
să tăiem ceva. Desigur, variantele originale se păstrează și pot fi utilizate
în continuare.

Attila: În
14 ani, am înregistrat voci importante ale culturii române. De fiecare dată
când cineva caută o carte sau merge la un spectacol fiindcă a ascultat
emisiunea noastră, e o mică victorie.

“Vorba de cultură” se difuzează de luni până
vineri, de la ora 12.00, la Radio România Cultural