Daniela Vasile, realizator Radio România Cultural: “Tot nu mă satur să aflu despre fapte frumoase și oameni speciali și să le transmit ascultătorilor veștile bune”

Pe Daniela Vasile, realizator al emisiunii Introspecții, la Radio România Cultural, părinții o voiau inginer. De altfel, prima facultate pe care aceasta a absolvit-o este cea de Automatică. Însă tânăra care lucra deja într-o fabrică, asculta rock și citea filosofie a ales Radioul. Unde a experimentat, din 1990 încoace, toate genurile radiofonice. A făcut documentare, reportaje, transmisiuni, dar și emisiuni de tot felul, de la culturale și politice la cele cu teme psihologice.

Despre fascinația radioului și încurcăturile de care a avut parte din cauza emoțiilor, despre felul în care ne pune la încercare pandemia și cum lucrează de acasă  în perioada asta un psihoterapeut și om de radio, dar și despre multe altele povestește, mai jos, Daniela Vasile.

Despre ce sunt, în această perioadă, Introspecțiile pe care le realizați la Radio România Cultural, duminica, de la ora 18:30?

Emisiunea Introspecții este despre trăirile noastre de zi cu zi, așa că, de luni bune, provocările pandemiei au rămas în prim plan. Orice temă psihologică este trecută prin acest filtru, nu avem încotro. Iubirile, depresiile, anxietățile, totul e acum despre cum ne adaptăm și cum reușim să mergem mai departe, despre cum să ne vedem de viață. Avem nevoie să ne găsim propriile repere în povestea asta și îmi doresc ca Introspecțiile să fie de ajutor.

Lucrați la Radio din 1990, timp în care ați făcut de toate, de la documentare, reportaje și transmisiuni, la emisiuni. Care a fost prima emisiune în care v-ați auzit? Mai țineți minte cum a fost?

Prima rubrică realizată de mine s-a numit Alternative psihologice. Dar până să ajung să semnez o rubrică sau o emisiune, am lucrat „pe teren”, cum se spunea. Primul meu interviu a fost ratat. Am înregistrat mai bine de o oră pentru un material ce mi se ceruse a fi de cinci minute. Interlocutor excelent, om de știință, director de institut, informație deosebit de interesantă. Aveam niște emoții cât Casa Poporului. Am uitat să dau drumul la înregistrare, am apăsat greșit butoanele. Așa că am ajuns în redacție cu... nimic. Roșie ca o sfeclă, mi-am cerut scuze și am refăcut interviul. Dar încurcături din cauza emoțiilor am mai avut, chiar și după ce m-am făcut mai mare, atunci a fost doar botezul focului.

Eram o timidă. Îmi doream să am o voce, dar mi-a trebuit ceva timp să o găsesc

Cum ați ajuns la radio?

Țara și părinții mei m-au vrut inginer. Eram bună la matematică, așa că logica de a fi inginer nu era chiar greșită. Dar a venit Revoluția. Eram studentă în ultimul an la Facultatea de Automatizări și Calculatoare și lucram într-o fabrică, în rest, ascultam rock, citeam filosofie și psihanaliză și mergem la ceaiuri, la mare și la schiat cu prietenii, habar nu aveam ce se întâmplă. Dar m-am trezit brusc la realitate și a fost pentru prima dată în viața mea când am decis ferm pentru mine. Am spus Radio și Radio a fost. Am luat și diploma de la Automatică, că doar nu era să o las în aer, dar cu ingineria am încheiat-o pe veci.

Ce a avut Radioul atât de irezistibil de i-ați rămas fidelă până în ziua de azi?

E o poveste mai lungă. Părinții mei au lucrat aici. Nu îmi este clar nici acum de ce și-au dorit să stau departe de Radio și de ce au făcut tot posibilul să mă convingă să mă țin de inginerie. Cum am scăpat, nici că m-am mai uitat înapoi. Am reușit să îi fac mândri pe ai mei, până la urmă, cu ce am realizat la Radio. Mi-a luat ceva timp, recunosc. Radioul era un mister pe care l-am simțit în anii copilăriei și adolescenței, datorită părinților mei. Când am ajuns să fi eu la radio, fascinația a crescut exponențial. Nici nu știu cum am luat examenul în redacție. A fost o șansă. Eram o timidă. Îmi doream să am o voce, dar mi-a trebuit ceva timp să o găsesc. Aveam de spus, însă nu aveam curaj. M-au ajutat colegii mai mari. Nu uit cum stătea Dan Manolache să mă ajute să învăț să citesc o știre pe vocea mea, câtă răbdare putea să aibă. A fi o voce, a fost irezistibil. Dar și a afla mereu noutăți din arii diverse. Și a întâlni oameni, a fost și mai și. Oamenii, colegii, invitații, ascultătorii, poveștile. În plus, toată tehnica de a face dintr-o poveste o realitate sau invers.

De-a lungul timpului, ați realizat aici nu doar emisiuni pe teme de psihologie, ci și culturale și... politice. Cum ați făcut trecerea de la politică la psihologie? Ce amintiri cu politicieni aveți, din acea perioadă?

Mi-a plăcut mult să experimentez toate genurile radiofonice și să ajung în toate ariile tematice. Radio România mi-a dat această șansă, de a face proiecte și emisiuni îndrăznețe, uneori riscante, de a experimenta libertatea de expresie cât m-au ținut pe mine puterile. Cu politica a fost un experiment psihologic pe viu, mai ales în ceea ce mă privește. Am stat de vorbă cu mai marii vremii în emisiunile mele în direct și am scăpat teafără, ce să spun. A fost interesant. Eu prefer să am aceeași atitudine în interviu, indiferent de funcția interlocutorului, mă gândesc mereu să fie un dialog util ascultătorului. Am unele amintiri care ar suna spumos, poate, dar sunt, de fapt, momente de întâlnire, eu așa le văd.

Ar trebui să ne îngrijim de relațiile cu oamenii din jurul nostru, cu familia, prietenii, vecinii, colegii, trecătorii. Aici avem de lucru

 

Care sunt cele mai frumoase momente pe care vi le-a oferit radioul, în toți acești ani?

Talk-show-urile în direct, interactivitatea, acestea mi-au adus cea mai mare satisfacție profesională. Dar și tratarea pe îndelete a unui subiect în emisiunile de tip documentar sau în reportaje. Totul limitat de intervalul de emisie. În talk-show ai impresia că ai tot timpul din lume, dar tot ești cu ochii pe ceas. La documentar sau reportaj se simte și mai tare acest timp implacabil. Momente speciale au tot fost și sper că vor mai fi. Nu am cum să aleg, să spun cutare a fost cel mai frumos. Când sună într-o emisiune de noapte, în direct, o studentă care vine din Germania acasă, în țară, și ascultă Radio România Cultural în tren, ascultă talk-show-ul preferat și te sună să îți spună asta și să dezvolte subiectul emisiunii cu tine, este un moment foarte frumos. Îmi lipsește. Trendul acum e cam fără interactivitate.

Însă am momente speciale și acum. Cu dialogurile cu invitații mei în direct, la Introspecții, dar și cu interviurile de la Născut în România. Tot nu mă satur să aflu despre fapte frumoase și oameni speciali și să le transmit ascultătorilor veștile bune. Chiar și atunci când dezbatem subiecte mai dificile sau vorbim despre greutățile vieții, mereu există o veste bună, așa e firesc să fie și așa este la Radio România Cultural. De exemplu, atunci când vorbești despre depresie, statisticile arată că situația este din ce în ce mai gravă și dai această informație. Mai departe vezi ce faci cu informația, ce poți construi de aici. Așa găsești profesioniști și organizații care se luptă cu sistemul și au rezultate, așa gasești persoane care s-au descurcat în situații de viață ce păreau fără ieșire.

Când ați hotărât să studiați psihologia și să vă faceți o meserie din asta? Când ați început să faceți emisiuni cu teme din acest domeniu?

Emisiuni cu teme psihologice am făcut chiar de la începutul activității mele în redacție și am încercat să mențin linia aceasta, chiar și în perioadele în care am lucrat subiecte foarte diferite, aparent fără legătură cu psihologia. Sau când contextul general nu prea era favorabil abordărilor psi. Am susținut mereu că psihologia trebuie să fie prezentă la radio, e un domeniu esențial. Fără să te înțelegi pe tine și fără să poți desluși perspectiva altuia, cred că nu ai șanse de creștere. Și nici societatea nu are. Cu studiile în domeniu, ce să spun, ele au venit, mi s-au întâmplat, la fel fel cum a fost cu radioul. A venit momentul, pur și simplu. Mi-a și plăcut să mai fiu iar studentă. Apoi formările de specialitate au venit ca o continuare firească.

Sunteți și psihoterapeut. Care sunt problemele de sănătate legate de psihic cu care considerați că se confruntă mulți dintre noi, de un an încoace, de când a început această pandemie?

Pandemia ne pune la încercare în multe feluri. Se tot vorbește despre faptul că ne obligă să stăm față în față cu noi înșine, mai mult ca oricând. Se pare că de aici ar veni problemele, așa se spune, că e greu să fii cu tine însuți. Dar cât de greu poate fi să fii tu cu tine? Există spectrul îmbolnăvirii, nu e lesne de gestionat un pericol exterior invizibil. Dar apropierea de pericol e o șansă de apropiere de noi înșine. Ar fi, totuși, de atras atenția la nivelul sistemului de îngrijiri în domeniul sănătății mintale. România nu stă deloc bine la capitolul ăsta. Un recul al pandemiei este de așteptat în afecțiuni pshice.

 

Vom ieși cu creierii zdruncinați din această pandemie? La ce trebuie să avem grijă?

Vor fi efecte pe termen lung. Aș spune, însă, că mai bine decât să ne facem griji de creierii zdruncinați, să ne îngrijim de relațiile pe care le avem cu oamenii din jurul nostru, cu familia, cu prietenii, cu vecinii, cu colegii, cu trecătorii. E ceva ce chiar putem face, în orice condiții, și cu folos. În zona relațiilor cu ceilalți este de lucru, aș spune să ne punem pe treabă.

Mi-e dor să particip la ședințe de redacție inutile sau la conferințe de psihologie anoste

Ce ar trebui să facem ca să suportăm mai ușor această perioadă, în condițiile în care mulți susțin că ar fi bine să începem să ne obișnuim cu ideea că viața noastră nu va mai fi niciodată ca înainte? Dar cum era înainte, ce era așa de grozav înainte? De ce să idealizăm un trecut? În orice caz, adaptarea este o bună strategie. Adaptarea conștientă și activă, adică să ai ceva de spus în mersul lucrurilor, de acolo de unde te afli tu, din profesia ta, din locul tău în societate, nu de pe canapeaua din fața televizorului.

 

Ce ați descoperit despre dvs., în această perioadă complicată?

Că îmi este dor să particip la ședințe de redacție inutile sau la conferințe de psihologie anoste. Să fie în birou sau în sală, fără ecrane, să ne dăm coate, apoi să povestim în pauza de cafea.

Cum sunteți dvs. în viața de toate zilele?

Din câte mă știu, sunt cam la fel ca la radio, nu e mare diferență.

Care vă sunt hobby-urile, pasiunile?

Nu știu dacă mai am. Pasiunile mele mi-au devenit profesii și stil de viață. Radioul, psihologia. Ar mai fi rockul. Și am o colecție de bufnițe.

Cum vă faceți munca, în vremurile astea? Cât de dificil este să lucreze de acasă un psiholog și om de radio?

Cam totul e online și mai totul depinde de cum merge wi-fi-ul. Sau dacă vecinul lucrează de acasă cu bormașina în timp ce eu editez un interviu sau am o terapie. Mă mai enervez, mă mai deprim, ca tot omul. Am dificultăți în a-mi face un program de lucru. Când acasă e și serviciu, uneori poate fi complicat să le separi.

Care sunt subiectele despre care v-ați dori să vorbiți, în viitorul apropiat, la Instrospecții?

Despre libertate. Despre libertate și autenticitate aș vorbi tot timpul. Dar, până una alta, tot pandemia ține prima linie.