Dan Vasiliu, jurnalist Radio România Cultural: „Mi se pare că suntem din ce în ce mai singuri, iar pandemia a accentuat și mai mult această singurătate”

Jurnalistul Dan Eugen Vasiliu realizează documentare pentru GPS Cultural, emisiune pe care ascultătorii Radio România Cultural o pot urmări în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 17:00. De asemenea, pe parcursul mai multor ani, a fost corespondent Radio România Actualități în Marea Britanie, de unde a relatat inclusiv despre Brexit și efectele acestuia.

Despre cât de complicat este să fii jurnalist român la Londra, dar și cum ajunge un băiat crescut pe străzile Berceniului să fie invitat la evenimente la care e prezentă Regina Marii Britanii, despre cum reușești să faci documentare în pandemie, dar și ce te face să se îndrăgostești iremediabil de Londra, despre situații neprevăzute trăite pe meridianele lumii, unde ajungi cu treabă, dar și despre tristeți, frustrări și visuri împlinite vorbește, în cele ce urmează, jurnalistul Dan Vasiliu.

Cum a început anul 2021 pentru tine?

Trist. Foarte trist. Aș fi vrut să începem discuția noastră într-un ton mai vesel, dar astea sunt vremurile pe care le trăim. Și sunt trist pentru că dacă acum câteva luni speram ca 2021 să fie măcar înspre final anul în care vom reveni încet-încet la normal, îmi dau seama acum că sunt șanse mari să nu fie așa. Ai fi zis că, puși în fața unei pandemii, oamenii vor fi mai uniți, mai responsabili, mai dispuși să se ajute unii pe alții. Dar impresia e că sunt mai dezbinați ca oricând.

La început, când nu știam prea multe despre acest coronavirus, exista o teamă care ne unea cumva, dar după ce lumea și-a dat seama că mai vulnerabili sunt bătrânii și cei cu anumite boli, unii au crezut că regulile nu se mai aplică și pentru ei. Cu alte cuvinte, atât timp cât lor le e bine, nu le mai pasă de cei din jur.

Ca să nu mai vorbim despre toate teoriile conspirației care se rostogolesc în online și uneori chiar și în presa mainstream. Ce mai contează ce spun experții, atât timp cât vine vreo vedetuță de carton să ne explice cum, de fapt, ni se vor implanta cipuri la vaccinare.

Eu, personal, de când a început pandemia am respectat toate regulile de bază. Am stat în casă când a fost cazul și chiar și când s-au ridicat restricțiile am încercat să îmi limitez ieșirile dacă nu erau absolut necesare. Când am ieșit am purtat masca, și pe nas, și pe gură, chiar dacă sunt ochelarist și nu e chiar plăcut să ai ochelarii mereu aburiți.

Și pot să număr pe degetele de la o mână dățile în care m-am văzut cu prietenii în perioada asta și atunci doar după ce ne luam toate măsurile de precauție.

Unii vor zice că sunt oaia perfectă, instrumentul ideal pentru forțele oculte. Eu zic că sunt doar o persoană responsabilă care a înțeles că astfel își poate aduce mica sa contribuție pentru îndreptarea lucrurilor. Dar apoi am văzut cum a dat lumea buluc la mare, la munte, cum masca e doar o opțiune pentru unii și normal că asta mă frustrează și mă întristează în același timp.

 Nu cred că aș fi rezistat psihic în pandemie să stau izolat singur, la Londra, departe de familie

 

În prezent, realizezi documentare radio pentru emisiunea GPS Cultural. Când ai început să faci documentare radio? Mai știi despre ce a fost primul tău material și cum a decurs realizarea lui? S-au schimbat mult lucrurile, de atunci?

Înainte de toate, țin să fac o precizare importantă, zic eu. Programele pe care le realizez acum cu greu le-aș include în categoria documentarelor. De ce spun asta? Pentru că un documentar necesită o muncă de teren, trebuie să mergi pe firul unei povești, uneori trebuie să intervievezi oamenii într-un anumit loc și context și astfel să creezi o anumită atmosferă. În plină pandemie e mai greu de făcut asta, și chiar dacă interviurile realizate prin Zoom sau prin telefon sunt foarte interesante, vor avea mereu acest handicap al sunetului ușor metalic, care nu te lasă să intri în poveste până la capăt.

Așadar, dacă aș spune că ceea ce fac acum sunt documentare, cred că m-aș păcăli și pe mine și pe ascultători și ăsta e ultimul lucru pe care aș vrea să îl fac. De aceea aș zice că programele actuale sunt mai degrabă un hibrid, un feature cum îi spunem noi, care îmbină diferite stiluri jurnalistice, iar rezultatul final, sper eu, este un program pe care ascultătorii Radio România Cultural îl urmăresc cu plăcere și poate află și lucruri pe care nu le știau până atunci.

În ceea ce privește primul meu documentar, în adevăratul sens al cuvântului, l-am făcut în Bangladesh acum 13 ani. Lucram atunci la secția română a BBC World Service și chiar dacă eram la început de drum, Tatiana Niculescu Bran, care era redactor-șef, a avut încredere în mine să mă trimită într-o expediție de trei săptămâni cu jurnaliști BBC din întreaga lume. Scopul era să documentăm efectul schimbărilor climatice asupra regiunii și cum sunt afectați locuitorii de acolo de aceste schimbări.

Întâmplarea a făcut ca în acea perioadă coasta Bangladeshului să fie lovită de un ciclon foarte puternic, care a făcut zeci de mii de victime și a distrus puținul avut al altor câteva milioane.

A fost o experiență pe care nu o voi putea uita niciodată, dar care m-a ajutat să mă călesc jurnalistic, dacă pot spune așa.

Ai fost corespondent Radio România Actualități în Marea Britanie. Când ai fost ultima dată acolo? Cum se vede pandemia de la englezi? 

Am fost corespondent în două etape. Prima dată în perioada 2010-2013, a doua oară din martie 2019 până în martie anul trecut, cu alte câteva mini-etape intermediare de câteva săptămâni.

Cea de-a doua perioadă petrecută la Londra a avut ca obiectiv principal Brexit-ul și toate efectele politice, economice, sociale pe care le-ar putea avea.

A fost, din nou, o perioadă care m-a ajutat enorm. Să pot ca jurnalist să observ la fața locului pe termen lung un eveniment istoric de o asemenea însemnătate a fost un privilegiu. A fost și greu, dar și interesant în același timp, mai ales că dincolo de partea politică am avut în vedere și partea umană a Brexit-ului și am avut norocul să găsesc oameni cu niște povești de viață extraordinare.

Cât privește pandemia, nu am apucat prea mult din ea la Londra. Când m-am reîntors în țară, în martie anul trecut, erau încă puține cazuri și lumea era destul de relaxată. Poate chiar prea relaxată.

Acum, privind retrospectiv, cred că am luat decizia corectă când am hotărât să mă reîntorc în țară. Bineînțeles, din punct de vedere jurnalistic ar fi fost o altă experiență majoră, dar nu cred că aș fi rezistat psihic să stau izolat singur, departe de familie.

Voiam să fiu jurnalist de sport. Foloseam banii de pâine dați de mama ca să cumpăr ziare de sport

Dar prima dată când ai ajuns în Marea Britanie, cum a fost? Ce ți-a plăcut, ce ți-a displăcut? Cu ce nu te-ai putut obișnui? Cât de prietenosi sunt englezii, cât de dispuși sunt ei să coopereze cu un tânăr jurnalist din România?

Prima dată a fost momentul în care m-am îndrăgostit iremediabil de Londra. E ceva în orașul ăla care mă face să mă simt ca acasă. Plus că acolo am văzut-o pe fiica mea făcând primii pași singură. E o amintire unică, pentru care Londra îmi este și mai dragă.

Altfel, m-am adaptat rapid și am învățat pe parcurs cum funcționează lucrurile acolo. Îmi place Londra și pentru că îți oferă atât de multe oportunități de a-ți petrece timpul liber, de la muzee și parcuri, la spectacole de teatru și operă, la pub-uri cu muzică live și la evenimente sportive de top.

La părțile mai puțin plăcute aș putea să trec reticența cu care eram privit la început când spuneam că sunt jurnalist din România. Obțineam destul de greu interviuri, dar apoi mi-am dat seama că și colegii mei din alte țări aveau aceeași problemă, nu eram singurul ignorat.

Ca să îți dau un exemplu, în 2012, înainte de Jocurile Olimpice, Boris Johnson, care pe atunci era primarul Londrei, avea un eveniment programat pe undeva pe lângă stadionul olimpic și urma să dea niște interviuri. M-am înscris pe listă și am așteptat cuminte la final să vorbească cu BBC, cu Sky, cu ITV, cu toată presa britanică. Când să îmi vină rândul, tipul care se ocupa de presă mă întreabă de unde sunt și îi zic că din România. Se uită surprins la mine și îmi zice că domnul Johnson nu mai are timp și trebuie să plece. M-am enervat cumplit și i-am zis că așa ceva nu se face, că își bate joc de munca unor oameni ca mine și că ar trebui să trateze cu mai mult respect jurnaliștii străini.

După câteva secunde de liniște îmi zice: „bine, două întrebări”. Normal că m-a enervat și atitudinea asta cu două întrebări, dar erau mai bune decât nimic, plus că i-am zâmbit frumos când am pus-o și pe a treia. Iar, la final, Boris a acceptat să facem și o poză.

 

Ți-ai început cariera jurnalistică în 2006, la secția română a BBC World Service. Ce te-a atras la radio? De ce ai vrut să lucrezi aici? 

Eu voiam să fiu jurnalist sportiv. Când eram mai mic nu ratam nicio competiție majoră. La Olimpiada de la Sidney, din 2000, am stat treaz vreo zi jumate ca să mă uit și la directuri și la înregistrările competițiilor desfășurate simultan. Maică-mea m-a găsit dormind pe scaun și m-a trântit în pat. Când m-am trezit, după vreo 16 ore de somn, am certat-o că m-a lăsat să dorm atât de mult și că am ratat o grămadă de lucruri din cauza ei. Nu s-a supărat pe mine, pentru că știa cât de mult iubesc sportul și nu se supăra nici când foloseam banii de pâine ca să cumpăr ziarele de sport. Îmi plăcea să decupez articolele care mi se păreau interesante și le așezam pe categorii, fiecare sport cu articolele lui.

Ăsta este contextul în care, student fiind, am văzut pe ușa de la intrare în facultate un bilet pe care scria că BBC caută un reporter sportiv. Când le-am spus colegilor și unor profesori că vreau să aplic, mulți mi-au râs în nas și mi-au zis că nu am nicio șansă. Am avut noroc cu profu' de radio, George Onofrei, care mi-a zis că am o voce bună pentru radio, deși eu nu eram convins de asta, și mi-a zis să încerc. M-a ajutat chiar să înregistrez niște știri din sport pe o casetă audio pe care am trimis-o la redacția BBC. Când m-au chemat la interviu mă așteptam să găsesc un puhoi de lume, care stă la coadă ca să intre. Dar am fost doar eu și încă un băiat, care nu prea se pricepea la sport, dar a zis că nu strică să încerce. Pentru unul ca mine, care mânca sport pe pâine, întrebările au fost super ușoare. Chiar la un moment dat, Cătălin Striblea, care era editor și care insistase pentru un reporter sportiv, mi-a zis că s-a uitat în istoricul browserului ca să se asigure că nu am copiat, că prea le-am știut pe toate. La final de decembrie 2005 am primit un telefon și mi-au spus că am fost acceptat. Era să o iau razna de bucurie. Știam că de atunci viața mea va fi cu totul alta.

 

Dar pasiunea pentru limba engleză, cum ți-ai descoperit-o? 

Nu e neapărat o pasiune, dar am învățat engleza cu drag datorită profesoarei mele din gimnaziu. O chema Carmen Tică și mi se părea că e cea mai frumoasă profesoară din lume. Plus că ne vorbea calm și avea răbdare să ne explice lucrurile pe care nu le înțelegeam. Voiam să mă remarce, așa că învățam pentru fiecare oră și eram mereu cu mâna pe sus. Și uite că asta m-a ajutat enorm.

 

Documentarul cel mai greu de făcutdin punct de vedere emoțional a fost cel despre Colectiv

 

Din 2010, lucrezi în cadrul Societății Române de Radiodifuziune. Ce emisiuni ai făcut aici? Care ți-a fost cea mai dragă?

Și iată cum îmi amintești tu că se fac 11 ani de când lucrez la Radio România. Dar să știi că nu am făcut multe emisiuni. La început am lucrat în Camera Știrilor, apoi corespondent și abia la câteva luni după ce m-am întors la Londra am început să lucrez la matinalul Radio România Cultural.

Trezitul de dimineață a venit la pachet cu cearcăne, riduri și păr mai rar și mai alb, dar și cu satisfacții profesionale. Sper să nu se supere colegii mei de pe alte tronsoane, dar matinalul e inima unui post de radio, e programul care dă tonul zilei, iar pentru mine personal a fost și va rămâne o parte importantă a parcursului meu profesional.

 

Ești un excelent documentarist. Cât de complicat este să faci documentare, în pandemie?

Am stabilit ceva mai devreme în conversația noastră că ceea ce fac eu acum nu intră la categoria documentar. Dar, dacă vorbim în general, mie mi se pare complicat să faci documentare și când nu e pandemie, cu atât mai mult acum.

Colega mea, Maria Balabaș, mi-a povestit la un moment o conversație pe care a avut-o la Berlin, la un festival de documentare radio unde fusese nominalizată pentru un premiu. Stătea de vorbă cu cineva din Franța dacă îmi aduc eu bine aminte și a fost întrebată unde este restul echipei, la care Maria a zis că ea este echipa. Persoanei respective nu îi venea să creadă. De ce? Pentru că la ei pentru un documentar lucrau cel puțin 4-5 persoane: un inginer de sunet, un reporter, un producător, un om care se ocupa de găsirea informațiilor relevante pentru documentarul respectiv.

În România nu ai luxul ăsta. Nu doar că nu ai o echipă care să te ajute, dar de multe ori nu ai nici timpul necesar pentru a face un documentar de calitate. Poate că uneori reușești să construiești o poveste solidă într-o săptămână-două. Dar asta e excepția. De cele mai multe ori ai nevoie de mult mai mult timp și, din păcate, e cel mai greu de obținut. De bani pentru o deplasare poate te mai descurci, dar timpul de care ai nevoie pentru a face un documentar bun e foarte greu de obținut.

Care a fost documentarul care ți-a ieșit foarte greu, care ți-a creat cele mai mari probleme în a fi realizat? A existat și vreunul care ți-a pricinuit neajunsuri, după ce a fost difuzat?

Neajunsuri, nu, în niciun caz. Dar documentarul care a fost cel mai greu de făcut a fost cel despre Colectiv. Greu din punct de vedere emoțional. Am stat atunci de vorbă cu Mariana Oprea (Tedy Ursuleanu), una dintre supraviețuitoarele de la Colectiv, și mi-a fost în permanență teamă să nu pun vreo întrebare care să o tulbure, să nu ating din greșeală vreun subiect cu care nu ar fi fost confortabilă. Dar Tedy e un om deosebit și a acceptat să stea de vorbă cu mine și m-a primit la ea acasă cu inima deschisă. După ce am vorbit cu ea, m-am dus acasă și am vrut să editez un pic interviul, doar ca am constatat că nu s-a înregistrat nimic și că totul e un fâșâit continuu. Îmi venea să intru în pământ și pe moment am zis că nu mai fac documentarul. Apoi mi-am dat seama că așa ceva e exclus, ar fi însemnat că efortul lui Tedy de a povesti ce s-a întâmplat a fost în van.

Mi-am adunat tot curajul din lume, pentru că îmi venea să mor de rușine, și am sunat-o. I-am explicat, a înțeles și m-a chemat a doua zi la ea să refacem interviul. Un om extraordinar!

Dar documentarul de care ai fost cel mai mândru?

Aici nu e vorba de mândrie, dar m-am bucurat enorm când am aflat că documentarul despre Tedy și despre ce s-a întâmplat la Colectiv a primit un premiu internațional (URTI Grand Prix). Și crede-mă că nu m-am bucurat pentru mine personal, ci m-am bucurat pentru că oameni, jurnaliști din străinătate au putut asculta acest documentar și au putut înțelege un pic mai bine ce s-a întâmplat la Colectiv și cât de letală poate fi corupția atunci când societatea se face că nu o vede.

Anul trecut s-au împlinit cinci ani de la tragedie, dar putem oare să spunem că am făcut tot ce ne stă în putință pentru a evita un nou Colectiv? Oare noi, ca oameni, ca societate, am făcut suficient ca să schimbăm lucrurile sau timpul a trecut și am revenit în bula noastră indiferentă?

Visul meu era să ajung la Jocurile Olimpice. Mă apucasem chiar de tir cu arcul, în ideea că poate reușesc să mă calific la Olimpiadă

Presupun că pentru meseria ta călătorești foarte mult. Care sunt locurile din lumea asta care te-au frapat/șocat prin ceva anume?

Nu călătoresc atât de mult pe cât mi-aș dori. J Dar, da, am avut parte de călătorii extraordinare în calitate de jurnalist. În Bangladesh m-a frapat sărăcia care era peste tot, mai puțin în cartierul ambasadelor din Dacca. Vedeai peste tot case dărăpănate, cerșetori, mame care își căutau copiii de păduchi, străzi murdare de un gri întunecat și apoi exista un fel de linie invizibilă unde griul se oprea și începea un cartier verde cu case galben-aurii, cu magazine și străzi curate. Nu am fost în multe locuri de acest gen, dar acolo ăsta mi s-a părut un peisaj sfidător.

Apoi, în Palestina am văzut iar sărăcia în taberele de refugiați și am încercat să înțeleg măcar un pic mai bine ce înseamnă să fii înconjurat de un zid de pe care te supraveghează în permanență soldați înarmați. Am fost acolo în 2018, în timpul Campionatului mondial de fotbal din Rusia, și una dintre imaginile care mi-au rămas în minte e cea a unei partide de fotbal proiectate pe zidul care desparte Palestina de Israel. Oamenii se adunaseră să îl vadă pe Cristiano Ronaldo pe acest zid și a fost suficient doar să îmi arunc ochii un pic asupra graffiti-urilor din jur și să văd sârma ghimpată care se întindea ceva mai departe, ca să conștientizez că meciul ăsta e diferit de toate meciurile pe care le-am văzut în viața mea.

Care sunt situațiile prin care ai trecut, grație meseriei tale sau din afara meseriei, care te-au emoționat neașteptat de tare? 

M-am emoționat foarte tare când biroul de presă de la Palatul Buckingham m-a informat că am fost selectat să fac parte dintr-un grup restrâns de jurnaliști care vor participa la un garden-party alături de familia regală.

Când am intrat pe poarta de la Buckingham aproape că nu îmi venea să cred că eu, Dan Vasiliu, băiat crescut pe străzile Berceniului, voi lua parte la un eveniment la care e prezentă și Regina Marii Britanii. A fost un moment special pentru mine.

Dar cel mai special moment a fost cel în care am primit vestea că voi fi acreditat la Jocurile Olimpice de la Londra. Ți-am povestit deja despre pasiunea mea pentru sport și visul meu era să ajung într-o zi la Jocurile Olimpice. La un moment dat mă apucasem chiar de tir cu arcul în ideea că poate reușesc să mă calific la Olimpiadă. Eram înduioșător în naivitatea mea, dar asta spune cât de mult îmi doream să ajung la Jocurile Olimpice.

Când mi s-a spus că voi avea acreditare, aproape că am ieșit prin tavan de bucurie. Eram la competiții de dimineață până seara. Mai lipsea doar să dorm în satul olimpic. Iar când am intrat prima oară pe stadion a fost fabulos. Era prima zi a reuniunii atletice și urma cursa de 10 mii de metri cu Mo Farah, favoritul local pentru o medalie de aur. În viața mea nu am văzut o atmosferă mai încinsă ca atunci. Eram alături de colegii de la sport, dar nu reușeam să ne înțelegem între noi din cauza vuietului din stadion. E una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele ca jurnalist.

Ai fost pus în vreo situație neprevăzută în călătoriile tale? Cum te-ai descurcat?

Mai rar, dar s-a întâmplat. Ți-am povestit că în Bangladesh expediția noastră a fost deturnată de ciclon. A trebuit să ne readaptăm la noua realitate. În doar câteva ore am părăsit vaporașul cu care călătoream prin țară, ne-am urcat într-un minivan și am plecat înspre zona de coastă. Am călătorit 12 ore neîntrerupt, iar la final ne-am urcat într-o barcă cu motor pentru a ajunge noaptea într-un sat care fusese lovit puternic de furtună și unde tigrii speriați intraseră în curțile oamenilor.

Am mers cam vreo oră pe Gange, pe un întuneric beznă, cu copaci și alte obiecte care pluteau pe apă, bazându-ne doar pe vederea celui care conducea barca. Câteva zile mai târziu a sosit în zona în care ne aflam și ambarcațiunea principală cu care călătoream și ne-am continuat drumul astfel. Într-o dimineață m-au trezit niște țipete înfricoșătoare. M-am îmbrăcat repede și am ieșit pe punte. Cei doi soldați care ne însoțeau țineau puștile îndreptate înspre oamenii din mai multe bărci care încercau să urce la bord. Oamenii crezuseră că facem parte dintr-un echipaj de salvare, care vine cu provizii, și când și-au dat seama că nu e așa, au început să strige și au încercat să ia cu asalt vaporașul. Iar, e un moment greu de uitat.

Îmi place să visez că, la un moment dat, voi fi un grădinar/bucătar renumit, care va avea micul lui bistro de țară

 

Ce pasiuni ai? Ce îți place să faci când ai la dispoziție ceva timp liber?

De când cu pandemia asta, am început să grădinăresc pe lângă casa de la țară în care ne-am mutat. Gândul ăsta mă obseda de la Londra, unde vedeam peste tot oameni cu mine relaxate care lucrează prin grădini. Acolo orice loc cât de mic e transformat într-un spațiu verde. Între blocul în care locuiam și stația de metrou erau maxim 30 de metri. Și acolo, în spatele gardului de pe peron, era o grădină micuță în care mereu lucra cineva netulburat de lumea din jur, de zgomotul trenurilor, de nimic. Mi-a plăcut foarte mult. Așa că mi-am cumpărat niște unelte serioase, le-am trimis în țară și m-am apucat de treabă. Pot spune cu mândrie de această dată că toată vara nu a trebuit să cumpăr legume de la supermarket.

Singura problemă e că atunci când ai doi metri înălțime, spatele îți zice să o lași mai moale. Dar îmi place să visez că, la un moment dat, voi fi un grădinar/bucătar renumit, care va avea micul lui bistro de țară, unde lumea va veni să mănânce feluri de mâncare 100% bio. Hai că iar sunt înduioșător J

 

Cum ești tu, Dan Eugen, cel de toate zilele? 

Foarte serios și responsabil când vine vorba de munca mea. Unii ar zice chiar perfecționist. Eu sunt cel mai mare critic al meu. Când cineva îmi spune că am greșit, să fie sigur că mea culpa e deja făcută.

Altfel, cred că sunt creativ, dar am multe idei pe care nu le pun mai niciodată în practică, probabil din teama de a nu da greș, am o frică imensă de penibil și asta mă ajută să nu debitez prostii în direct la radio, dar în același timp mă limitează pentru că simt că emisiunile ar putea suna mai bine dacă mi-aș permite să fiu mai liber în vorbire. Pare că am și o urmă de simț al umorului, dar acest lucru nu a fost încă dovedit științific, sunt sociabil până la proba contrarie și aș mânca sushi până aș cădea sub masă.

Ce ai descoperit despre tine în perioada asta de pandemie?

Că pot coabita cu pisicile. O să fiu foarte nepopular când voi spune că mie nu îmi plac pisicile. Sau nu îmi plăceau. Sau îmi plac doar unele. Sau mai bine zis îmi place de Apaș, un motan negru drăgălaș pe care un suflet mai negru decât blana lui l-a băgat într-un sac și l-a aruncat pe stradă, cu alți doi frățiori. Din păcate, aceștia nu au supraviețuit, dar Apaș a fost mai norocos și acum nu doar că e parte din familie, dar eu și el avem o relație foarte specială în care ne înțelegem doar din priviri. El se uită la mine când mănânc și chiar dacă se spune că nu e bine să îi dai mâncare de nu știu care, nu pot să nu îi dau și lui măcar un pic, că știu că e pofticios. În caz că vă întrebați de ce îl cheamă Apaș, e pentru că i-am tot citit fiicei mele din Winnetou și ea imediat cum l-a văzut a zis că e curajos ca un apaș și așa i-a rămas numele.

Despre ce anume ți-ar plăcea să vorbești în documentarele tale, în perioada următoare?

Sunt câteva subiecte care mă bântuie de ceva vreme dar, după cum spuneam, pandemia nu prea ajută. De mult mă gândesc la un documentar despre singurătate. E ciudat să te gândești la singurătate când ești înconjurat de oameni și ești la un click distanță de alți ”prieteni” virtuali. Dar mie mi se pare că suntem din ce în ce mai singuri și pandemia a accentuat și mai mult această singurătate.

Și mi-ar mai plăcea să fac o serie despre ce înseamnă să fii altfel în România.

Dar mai întâi de toate să treacă nebunia asta și să reușim să ne vaccinăm în siguranță. Ah, da, am uitat să vă spun că eu vreau să mă vaccinez. Sper să fie generos cu mine domnu' Soroș că uite ce cuminte și ascultător sunt.