Cristi Marica prezintă “Discuri de 5 stele”, la Radio România Cultural: “Școala militară mi-a întărit ideea că muzica lui Bach nu merge cântată în pas de defilare”

La “Discuri de 5 stele”, emisiunea pe care o realizează la Radio România Cultural, Cristian Marica aduce nu doar muzică de calitate, ci și un plus de informație muzicală pe care nu o găsești în altă parte. Militar în rezervă, Cristi a studiat trombonul, pianul și contrabasul și a cântat zece ani în corul de cameră “Preludiu”. A absolvit Școala Militară de Muzică și a colaborat intens cu Filarmonica Banatul. Cum ajunge un subofițer în rezervă, absolvent de Conservator, să facă emisiuni muzicale la Radio, ce l-a făcut să renunțe la fanfara militară, dar și care sunt criteriile după care consideră că un disc merită să primească cinci stele ne spune, în cele ce urmează, Cristian Marica:

Ce caracteristici e musai să aibă un disc ca să-l consideri de cinci stele și să-l difuzezi în emisiunea pe care o realizezi, în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 12:30, la Radio România Cultural?

Și muzica poate bate filmul, ca și viața de altfel. Face parte din haloul nostru emoțional și, nu de puține ori, ne-a schimbat starea psihică și emoțională. Eu mă axez pe trei criterii care cred că transformă o piesă sau un album într-un veritabil hit, respectiv, un real disc de 5 stele. Este vorba despre memoria afectivă a publicului. În general, piesele cunoscute sau albumele ”mari” sunt strâns legate de episoade din viața fiecăruia dintre noi. O întâmplare plăcută, adolescența sau anii studenției, un dans cu cineva special, afecțiunea pentru o anumită persoană... Atunci când asculți o muzică ce s-a intersectat cu un asemenea moment, memoria scoate la iveală acele crâmpeie trăite cu ceva timp în urmă. Senzațiile provocate de muzică se mixează creând o stare de bine. Poate fi un fel de terapie involuntară, o suprindere spontană. Apoi este timpul cel care verifică obiectiv andurața unui album în fața ”uitării”. După o anumită vreme, iubitorii de muzică percutează mai ușor sau mai greu la ascultarea unei piese sau a unui album. De asemenea, calitatea muzicii se verifică prin trecerea timpului peste ea. Dacă reușește să ”conserve” originalitatea artistului și stilistica perioadei în care au fost concepute, atunci există șanse ca acel disc să ofere genenerațiilor viitoare imaginea sonoră a mentalității creatoare de atunci. Devine reper, model insipirant, creează curente sau schimbă cursul muzicii, generează ”istorie”. Ei bine, ultimul criteriu este spațiul. Nu mă refer nici la spațiul fizic unde asculți muzica respectivă, nici la locul geografic unde a fost creată, nici la forma locului unde a fost interpretată. Este vorba despre volumetria din spatele unei piese. Pe de o parte, construcția sonoră, amplitudinea timbrurilor sonore, orchestrațiile sau intrumentațiile, pe de altă parte, deciziile artistice care stau la baza conturării proiectului discografic. Fiecare acțiune a unui proiect discografic este importantă, căci tridimensionalitatea spontaneităților creatoare pot fi foarte bine fructificate în realizarea materialului sonor. Și tot în spațiul decizional intră ultima etapă a realizării unui album, decuparea celor mai bune elemente sonore care pot contura calitatea discului. Sunt nenumărate dovezi discografice care au pornit de la intenții sonore foarte bune și care au eșuat din pricina unor alegeri sonore nefericite.

Ca să vorbesc despre Simfonia a III-a de Brahms, a trebuit să ascult peste 50 de variante existente

Pe lângă muzică de calitate, ce alte ingrediente are emisiunea ta, “Discuri de 5 stele”?

Încerc să scot în evidență ceea ce un meloman nu identifică în sonoritățile unui album. Când am realizat prima mea emisiune (era în anul 1996, se numea ”Muzica în lume”, la Radio România Cultural), doamna Alice Mavrodin, care mă iniția într-ale ”radioului” (un excelent wagnerolog), mi-a arătat câteva tehnici de muzicologie prin audiție comparată. Îmi amintesc că trebuia să vorbesc despre Simfonia a III-a de Johannes Brahms și a trebuit să ascult, în doar două săptămâni, peste 50 de variante existente în cardexul Radioului. Cu partitura generală în față, am învățat să depistez acele sonorități pe care un ascultător neinițiat nu le poate identifica și, apoi, să le explic într-un limbaj deloc tehnic. Cu timpul, mi-am perfecționat aceste instrumente de ascultare, pe care le-am aplicat pe toate genurile de muzică pe care le aveam de prezentat în emisiuni. Fiecare disc de cinci stele are o poveste, nu mă axez pe anecdotica lui, ci mai degrabă, pe elementele sonore care pot limpezi în mintea ascultătorului logica acestuia. Să-i semnalez trăsăturile stilistice care îi marchează originalitatea, dar și deciziile care au determinat definitivarea albumului.

Ești absolvent de Conservator, dar și al Școlii Militare de Muzică. Cum este să cânți într-o fanfară militară? Ai nostalgia acelei perioade?

Adolescența este o etapă intermediară devenirii fiecăruia dintre noi. Evident că îmi aduc aminte despre perioada liceului, cu unele episoade mai plăcute sau mai puțin plăcute. Atunci a fost o opțiune personală, venită și dintr-un teribilism tipic vârstei. Voiam să studiez muzica și dintr-o altă perspectivă, ce-i drept, una foarte specială. Acolo am învățat foarte multe despre muzică, pentru că am avut parte de o echipă de profesori de care un licean dintr-un instituție ”civilă” de profil nu avea parte. Profesorii din zona teoretică a muzicii erau din Conservator, iar cei de instrument veneau, fie din zona universitară, fie din Orchestra Națională Radio sau Orchestra Filarmonică George Enescu. Primele zile în Școala Militară de Muzică mi-au întărit ideea că nu poți aprofunda muzica lui Bach exersând ”pasul de defilare”, însă am încercat, cu mintea de atunci, să profit de fiecare oportunitate pe care mi-a oferit-o școala aceea. Când am realizat primele înregistrări în Studioul de concerte ”Mihail Jora”, îmi amintesc că aveam 16 ani, nu mi-am imaginat, că peste timp, holurile și studiourile Radioului îmi vor deveni foarte familiare. La participările la ”Concursurile pe meserii”, așa se numeau olimpiadele artistice de până în 1989, am avut ocazia să-mi ”măsor” abilitățile artistice cu colegii de la celelalte licee de profil și, mărturisesc, echipa noastră era greu de egalat.

Cântatul într-o formație de suflători are o serie de reguli speciale. Intensitățile sunt altele, sincronizările se bazează pe gesturi diferite ale dirijorului față de cele ale conducătorului unei orchestre simfonice. Pe de altă parte, formațiile de instrumente de suflat (fanfare) au un repertoriu limitat, căci posibilitățile tehnice și expresive ale acestor instrumente creează un sound nu foarte flexibil. Există literatură scrisă special pentru aceste formații, aranjamente sau orchestrații, însă originalitatea sunetului de ansamblu se pretează cel mai bine numai unei anumite zone. O vreme am locuit la Timișoara, timp în care am colaborat intens cu Filarmonica Banatul. Acolo am avut ocazia să descopăr diferențele dintre cele două tipuri de formații. Îmi amintesc de concertele cu Ion Baciu la pupitru și de pedagogia lui foarte bine țintiță. De asemenea, de Remus Georgescu sau Peter Oshanitzky care erau foarte răbdători și, de multe ori, îmi aruncau un zâmbet pe sub baghetă.

La Timișoara, în nopțile în care eram de serviciu, ascultam L.P.-urile pe care le-am salvat de la casare

Trombonul, pianul sau contrabasul? Care dintre aceste instrumente pe care le-ai studiat a fost mai pe sufletul tău? Mai cânti uneori la vreunul dintre ele?

Foate rar mai chinui claviatura pianinei din casă. Mi-a plăcut timbrul trombonului pentru că se apropie foarte mult de vocea umană. Are un sunet cald, însă nu îți poate oferi oportunități de explorare a muzicii nelimitate, așa cum sunt pianul sau vioara. În schimb, contrabasul îți dezvoltă un aer de o ”importanță gravă”. Într-o orchestra simfonică simți cum se așează o întreagă arhitectură sonoră pe ceea ce ai de cântat.

Ai și o voce frumoasă, ai făcut parte ani buni din corul Preludiu. Ce le cânți, de când ești tată, copiilor tăi?

Timp de zece ani am fost artist liric în Corul de Camera Preludiu, condus de maestrul Voicu Enăchescu. Au fost zece ani foarte intenși, un slalom între Radio și repetiții, cu plecări în turnee și emisiuni. Ziua mergeam la Radio, iar seara la repetiții, zi de zi. Ca și Radioul, Preludiu a fost o alt fel de școală în aprofundarea muzicii. Am învățat foarte multe despre șlefuirea sunetului muzical, cum îl rafinezi, cum îl trasformi, cum îl faci să transporte emoția către public. În general, scena îți schimbă percepția despre muzică, pentru că te afli în laboratorul producerii ei. Pe scenă, consumul de energie nu se rezumă doar la cântatul efectiv, ci și la persuasiunea asupra publicului. Trebuie să-I convingi că ceea ce cânți este sincer, și, la fel de important, trebuie să te asiguri că emoția ta este înțeleasă. În ceea ce privește cântatul acasă, mai degrabă, copiii mei îmi cântă mie sau, mai bine spus, îmi fredonează piesele de pe platforme. Încerc să-i ghidez prin lumea muzicii, care este confuză. Se lasă greu convinși de ceea ce le propun. Sunt generații cu percepții diferite, este bine că își asumă muzica timpului lor, însă trebuie să-i cunoască și pe cei care au făcut istorie.

Cum ajunge un militar în rezervă, absolvent de Conservator, să facă emisiuni la radio? Care e “rețeta” ta?

Nu există o rețetă. Important este să știi ceea ce vrei să faci. După terminarea Școlii Militare de Muzică, chiar dacă eram un post-adolescent confuz, ca majoritatea tinerilor de atunci sau de astăzi, niciodată nu mi-am imaginat că toată viața mea voi fi un ”cazon”. Nici structura mea internă nu cred că este una foarte strictă, milităroasă. A fost doar o chestiune de timp până când mi-am dat demisia. Cum spuneam, muzica lui Bach nu merge cântată în pas de defilare. La Timișoara, în timpul nopților în care eram de serviciu, ascultam la un pick-up Tesla câteva L.P.-uri pe care le-am salvat de la casare. Jazzul lui Ion Baciu Jr., ”Zalmoxe” al Sfinxilor sau pianistica lui Boris Petrușansky mi-au întărit convingerile că, atunci când va veni momentul, trebuie să fac pasul în afară.

La București, mergeam la Conservator în paralel cu armata, iar când s-a ivit ocazia plecării în turnee, a trebuit să aleg. Mi-am dat demisia și mi-am continuat drumul. La scurt timp, am ajuns și în Radio. Un fost coleg, student la muzicologie, m-a adus aici, la Secția Schimburi Muzicale cu Străinătatea, din cadrul fostei Redacții Muzicale. În vara aceasta s-au împlinit 24 de ani de când sunt în Radio.

Corina Rădoi, soția ta, este, la rându-i, realizator la Radio România Cultural. Unde v-ați cunoscut?

Ne-am cunoscut aici, în Radio. Ea a venit în același birou unde am lucrat, ”Schimburile cu străinătatea”, am început să facem unele emisiuni împreună, iar dincolo de radio, povestea noastră a prins contur.

Dacă i-aș fi cântat soției mele, ca să o cuceresc, sigur îi stârneam câteva zâmbete

Ai cucerit-o cu vreo anume melodie, poate chiar cântată de tine?

Nu! Nici cu melodia, nici cu cântatul. Dacă i-aș fi cântat, sigur îi stârneam câteva zâmbete. Cred că ne-am lăsat cuceriți reciproc, totul a fost firesc și povestea noastră ține de mai bine de 20 de ani.

Cum ești tu, dincolo de microfonul radio? Ce-ți place să faci? Ce pasiuni ai?

Când mă aflu în fața microfonului, tot timpul am o emoție. Nici nu vreau să o pierd, căci este aceeași de 24 de ani de radio. Rutina și experiența s-au așezat în timp peste mine, însă țin la această emoție pentru îmi dovedește, de fiecare dată, că nicio prezență la microfon nu seamănă cu celelalte. De-asta și iubesc radioul. Dincolo de microfon sunt același. Nu mă departajez de postura din cabina de emisie, pentru că și în viața de zi cu zi sinceritatea este aceeași. Mi-ar plăcea să pot călători mai mult, o carte bună nu se poate refuza, iar dacă zgomotul urban poate fi ”păcălit” cu o ieșire la țară, cred că pot spune că nu sunt prea pretențios.

Dacă ar fi să faci un top 5 al discurilor tale preferate, cum ar arata acesta?

”Discurile de 5 stele” rulează de aproximativ zece ani la Radio România Cultural. De multă vreme știu că am ”spart” granița subiectivității cu un pașaport onorific pentru tărâmul obiectivității. În muzică niciodată nu trebuie să fii categoric, ierarhiile sunt subiective ca și părerile publicului. Spațiul decizional pe care ți-l creează muzica este pentru ca tu, cel care ești specialist, să respecți părerile publicului, să le iei în seamă. Iar dacă acestea nu sunt corecte, să le explici limpede cu argumente. Prin urmare, un clasament cu cinci albume, conturat chiar și de mine, nu poate eluda în totalitate subiectivitatea, pentru că așa cum am afirmat, ierarhiile sunt subiective. Nu pot altceva decât să sugerez melomanilor cinci albume care pot să le deschidă și mai mult perspectivele despre istoria muzicii și care sunt foate iubite de mine:

Miles Davis – Kind of blue – una dintre pietrele unghiulare ale jazzului contemporan;

Sgt. Pepper’s Lonely hearts Club Band - maturitatea The Beatles;

The Kinks - Arthur (Or The Decline And Fall Of The British Empire) – fundamentul rockului conceptual;

Queen – A Night at the Opera – rădăcinile ascunse ale rockului în muzica clasică;

Led Zeppelin – Physical Grafitti – blues/metal la fel de actual și astăzi.

De ce e de ascultat emisiunea “Discuri de 5 stele”, la Radio România Cultural?

Pentru că este o recenzie discografică obiectivă și, cred eu, poate aduce publicului un plus de informație pe care nu o poate găsi în altă parte.

interviu realizat de Anca Nicoleanu

Foto. Alexandru Dolea.