Salvador Dalí – „Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul”

La 11 mai 1904 se năştea la Figueras, în Spania, pictorul Salvador Dalí (Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech), reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă şi unul dintre cei mai excentrici artişti ai secolului XX. Graţie apariţiilor şi megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reuşit să folosească forţa mass-media pentru a-şi spori averea şi gloria.

Pasionat încă de copil de pictură, face primele sale încercări artistice pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătuşa sa, care era croitoreasă de lux. Părinţii îl trimit într-o vacanţă la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-şi continue studiile în Madrid. Salvador crea desene complexe, ambii părinţi susţinându-i talentul artistic şi amenajându-i un studio de pictură, înainte de a intra la şcoala de artă. În 1918, va avea prima sa expoziţie în teatrul local din Figueras.

În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrieteneşte cu Federico García Lorca şi Luis Bunuel, dar – decepţionat de sistemul de predare – incită studenţii la manifestări de protest şi este exclus din şcoală. Începe să poarte favoriţi, pantaloni scurţi, pardesiu lung, pălărie de pâslă şi să fumeze pipă.

Este interesat de futuriştii italieni, apoi de „Şcoala de Metafizică” a lui Giorgio De Chirico, care îi va influenţa considerabil evoluţia artistică. De asemenea, lecturile pasionate din Sigmund Freud îi treziseră vocaţia pentru manifestările inconştientului în artă.

În 1926, este exmatriculat înainte de examenele finale pentru afirmaţia sa potrivit căreia niciun membru al facultăţii nu avea competenţa să-l examineze. Pleacă la Paris, unde vine în contact cu ambianţa intelectuală a capitalei Franţei, aflată în plină efeverscenţă suprarealistă şi face cunoştinţă cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró şi Paul Eluard.

Dalí este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginaţiei sale exuberante. Din cauza comportamentului său, însă, în 1934 este exclus din grupul artiştilor suprarealişti, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta „formele suprareale”. Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca „metodă paranoico-critică”. Imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitaţia tulbure a inconştientului (paranoia) şi reuşesc a căpăta formă numai datorită raţionalizării delirului (momentul critic). Toate picturile sale în ulei reprezentau colaje de imagini din visele lui.

Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacţie. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. Picturile sale  amintesc de emfaza şi exuberanţa barocului iberic. Dalí recurge la spaţii largi în care include o mare cantitate de elemente – oameni, animale obiecte – într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformarea realităţii.

În 1929, o întâlneşte pe Gala Diaconov, soţia poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieţii lui. Reuşeşte să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soţie, dar şi muză, reprezentând-o în multe dintre picturile sale. Graţie Galei, Dalí va cunoaşte în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârşire străină, salvându-l de la nebunie, după cum a mărturisit ulterior artistul (dar unii biografi se îndoiesc de această afirmaţie). Gala se ocupă şi de problemele legale şi financiare ale artistului, îi negociază contractele pentru expoziţii şi promovare.
În 1930, artistul devenise o personalitate a mişcării suprarealiste. Una din cele mai faimoase lucrări din acea vreme şi poate cea mai cunoscută este ”Persistenţa memoriei” (1931).

Salvador Dalí îşi extinsese explorarea artistică şi în cinematografie, prin colaborarea cu Luis Bunuel la două filme, ”Un Chien andalou” (Un câine andaluz, 1929) şi ”L’Age d’or” (Vârsta de aur, 1930). Arta lui Dalí se face remarcată şi câţiva ani mai târziu, într-o altă peliculă, ”Spellbound” (1945), în regia lui Alfred Hitchcock.

Între 1939 şi 1948 trăieşte la New York, unde expoziţiile sale obţin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare şi creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei şi putrefacţiei. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoţel, pe care îl foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa – gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia şi smerenia. Dalí intră în conflict grupul suprarealist din care va fi exclus. Acest lucru nu l-a împiedicat să-şi expună lucrările la toate expoziţiile internaţionale ale decadei, declarând, plin de infatuare: ”Le Surrealisme, c’est moi”.

Când acordă interviuri, vorbeşte despre sine la persoana a treia, folosind formularea „divinul Dalí” sau pur şi simplu „divinul”. Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineaţă jambon cu dulceaţă de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de şapte minute, dar mărtruriseşte că frica de moarte nu îl părăseşte niciodată. Susţine că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creaţiei lui.

Până în ultima perioadă a vieţii lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personaj, orgolios şi imprevizibil.

Salvador Dali a fost întotdeauna conştient de geniul său, dar spre deosebire de alţi artişti care au trăit în sărăcie, a ştiut să facă bani din talentul său. Dorinţa lui de îmbogăţire l-a făcut pe Andre Breton, părintele suprarealismului, să-i atribuie pictorului anagrama „Avida Dollars” (avid după bani). Dali nu s-a supărat, ba dimpotrivă, a acceptat-o şi a recunoscut că îl caracteriza în totalitate.

În cartea sa, „Jurnalul unui geniu”, Dali povesteşte că anual primea câte un tânăr care îl întreba care este secretul succesului. Răspunsul dat celui care l-a vizitat în 11 mai 1956 a apărut şi în memoriile sale.

„Ca să dobândiţi un prestigiu tot mai mare şi mai statornic în societate, e bine, mai ales dacă dispuneţi de talent, să daţi societăţii pe care o iubiţi, cât sunteţi tânăr, un şut zdravăn în fluierul piciorului drept. Apoi, fiţi snob. Ca mine. Snobism înseamnă să te poţi plasa întotdeauna în poziţie inaccesibilă celorlalţi, ceea ce le dă un sentiment de inferioritate. ”

„Coco Chanel şi Elsa Schiaparelli duceau un război civil în domeniu modei. Eu luam dejunul cu cea dintâi, ceaiul cu cealaltă, iar seara cinam tot cu prima. Asta făcea valuri de gelozie. Sunt una dintre puţinele persoane care reuşeau să trăiască simultan în mediile cele mai bizare, cele mai închise unele faţă de altele. Puteam intra şi ieşi dintr-unul într-altul după bunul meu plac. O făceam din pur snobism, adică dintr-o frenetică dorinţă de-a fi mereu văzut în cele mai inaccesibile cercuri.”

„Când am venit la Paris, eram obsedat să aflu dacă o să fiu invitat pretutindeni unde socoteam eu că trebuie să mă aflu. De îndată ce primeam invitaţia, snobismul mi se calma, aşa cum îţi trece o boală imediat ce intră doctorul pe uşă. Mai târziu, dimpotrivă, de multe ori nici nu mă duceam unde eram poftit. Ori, dacă mă duceam, făceam aşa un scandal, că mă remarcam imediat şi tot imediat dispăream.”

Din 1960 până în 1974, Dalí îşi dedică o mare parte din timp pentru crearea Teatro-Museo Dalí (Muzeul-Teatru Dali) în Figueres. Clădirea muzeului găzduise anterior Teatrul Municipal din Figueres, unde avusese loc prima expoziţie a lui Dalí, când avea 14 ani. La Biserica Sfântul Petru din apropiere, Dalí fusese botezat şi la mică distanţă se află casa în care s-a născut. Teatro-Museo Dalí s-a deschis oficial în 1974.

În anii ’80, Dalí începe să-l studieze pe Michelangelo. Megalomania se transformă în umilinţă şi şovăială, în teama de a muri, dar artistul încă încearcă, prin ultimele lui puteri, să penetreze secretele marilor maeştri. Pentru că nu poate mânui pensula, din cauza unei afecţiuni care îi provoacă un tremur permanent şi o slăbiciune în mâini, îşi pierde abilitatea de a se exprima cum ştia mai bine.

Gala moare în 1982, iar în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, „Coada de rândunică”(foto).

După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viaţa publică. Salvador Dali a murit în 1989, la 84 de ani, localitatea în care s-a născut şi este înmormântat în clădirea Teatrului Muzeu Dalí . Artistul a lăsat averea sa, în valoare de 130 de milioane de dolari, Spaniei.

Cadaqués – un loc magic, devenit celebru datorită lui Dalí

Devenit celebru graţie lui Salvador Dalí, care a petrecut aici mai multe decenii, Cadaqués rămâne şi astăzi un loc fascinant, neatins de turismul de masă. Dalí s-a îndrăgostit de cel mai estic oraş al Spaniei, cu ocazia vacanţelor din copilărie pe care le petrecea aici în fiecare vară alături de părinţii săi, aceştia deţinând o vilă în oraş. Cadaqués a fost locul unde Dalí a studiat pictura pentru prima dată, alături de Ramon Pichot, un prieten de familie.

Vizitele lui Dalí în Cadaqués aveau un efect impresionant asupra locuitorilor. „Când venea aici, credeam că este un extraterestru, un rege magic, ce-şi aducea mobila sa de nichel şi de sticlă direct la Paris şi era vizitat de nenumăraţi oaspeţi faimoşi”, relatează Francisco Romans, ce a locuit când era tânăr în casa artistului din Portlligat, mama sa fiind secretara artistului, iar mătuşa bucătăreasa casei.

De-a lungul timpului, Cadaqués a găzduit numeroşi pictori, poeţi sau realizatori de film, printre care Paul Eluard, Federico García Lorca, Luís Buñuel, Walt Disney, Marcel Duchamp, Max Ernst, René Magritte, Mick Jagger sau Gabriel García Márquez (care a menţionat oraşul în povestirea „Tramontana”). Şi astăzi oraşul este presărat cu nenumărate galerii de artă şi ateliere care deservesc un număr mare de artişti ce sosesc în acest micuţ orăşel pentru a căuta inspiraţia găsită de generaţiile anterioare de creatori.

Mustăţile lui Dalí, întotdeauna ridicate şi perfect curbate către cer, pe care purtătorul lor obişnuia să le lustruiască cu ulei de curmale, au fost şi continuă să fie unul dintre marile simboluri ale suprarealismului.

Acum, mustăţile dalíniene se remarcă într-o inedită expoziţie – «Variants Dali’s Mustache» – , ca obiect artistic. Expoziţia reuneşte 23 de fotografii realizate de fotograful şi prietenul artisului catalan, Philippe Halsman.

Documentarea: Bianca Ioniţă

RADOR