PORTRET: Yehudi Menuhin, simbol al muzicii universale, elev şi prieten al lui Enescu

Moto: “Enescu va fi una dintre marile descoperiri ale secolului al XXI-lea. Enescu a fost cel care mi-a aprins imaginaţia, deschizându-mi o perspectivă în tumultul şi măreţia lui Bach.  Enescu va rămâne pentru mine absolutul prin care eu îi judec pe alţii” – Sir Yehudi Menuhin

Joi, 22 aprilie, se împlinesc 105 de ani de la naşterea violonistului şi dirijorului american de origine rusă Yehudi Menuhin, una dintre cele mai proeminente personalităţi ale secolului muzical XX. Menuhin s-a remarcat prin promovarea, pe plan mondial, a creaţiei artistice a lui George Enescu, dar şi prin prietenia remarcabilă cu celebrul muzician român, care i-a fost nu numai profesor ci şi mentor. Nu întâmplător, în anul 1958 avea loc, la Bucureşti, prima ediţie a prestigiosului Festival internaţional George Enescu, ediţie la care Yehudi Menuhin a fost unul din invitaţii speciali, care a încântat publicul. La 40 de ani distanţă, la ediţia din anul 1998 a festivalului, marele Yehudi Menuhin se afla din nou pe scena festivalului, aceasta fiind ultima apariţie în România a maestrului, înainte de plecarea sa în „orchestra îngerilor”.

Sir Yehudi Menuhin s-a născut la 22 aprilie 1916, New York, din părinţi evrei de origine rusă, Moshe şi Maruta fiind emigranţi în America.

La trei ani începe să studieze vioara, profesor fiindu-i Sigmund Anker, copilul dovedindu-se extrem de talentat încă de la această vârstă fragedă.

La vârsta de şapte ani, în 1923, Menuhin interpretează concertul pentru vioară al lui Mendelssohn, alături  de San Francisco Symphony Orchestra.

La scurt timp apar ecourile interpretării unui profesionist ce se dovedeşte desăvârşit, cu un simţ muzical ieşit din comun; intră sub îndrumarea violonistului şi pianistului american Louis Persinger, şi primeşte invitaţii pentru nenumărate concerte şi turnee peste hotare.

În anul 1924, cu ocazia unui concert susţinut de George Enescu la San Francisco, copilul Yehudi Menuhin, în vârstă de 8 ani, se afla în sală unde trăia fermecat muzica interpretată de muzicianul român. Peste ani, Menuhin declara despre acest moment: „Voiam să alerg în culise şi să stau în apropierea lui. Mi se părea că ar fi fost suficient, pentru ca fericirea mea din seara aceea să fie deplină, dar ştiam că părinţii nu-mi vor permite o asemenea îndrăzneală şi nu am spus nimic. Nu l-am uitat însă niciodată pe Enescu”.

Un an mai târziu, ca urmare a insistenţelor părinţilor micului Yehudi, ce doreau să-l convingă pe Enescu să devină profesorul fiului lor, cei doi se întâlnesc la Paris, însă Enescu refuză iniţial rugămintea părinţilor, pentru ca, după câteva luni, fiind impresionat de abilităţile copilului, să accepte să îi îndrume paşii muzicali.

În anul 1926 Menuhin a venit în România, la Vila Luminiş din Sinaia, să-l reîntâlnească pe George Enescu, fiind impresionat de calităţile de muzician şi pedagog ale acestuia. Însă Menuhin avea să rămână impresionat nu numai de personalitatea lui Enescu, ci şi de România în totalitatea ei, aşa cum o cunoscuse în acea vizită aici.

Apoi Menuhin ajunge la Paris, iar la indicaţia lui Persinger ia lecţii de la fostul profesor al acestuia, pedagogul belgian Eugène Ysaÿe, ale cărui metode şi vârstă înaintată nu sunt pe placul lui Yehudi, iar la recomndarea lui Enescu, Menuhin este pregătit pentru o perioadă de Alfred Busch.

În perioada 1928 – 1929, realizează primele sale înregistrări solo, fiind acompaniat de însuşi Louis Persinger.

Yehudi Menuhin alaturi de George Enescu, Paris 1952 / AFP PHOTO

În anul 1929, la vârsta de 13 ani, Menuhin susţine trei concerte la Berlin, cu dirijorul Bruno Walter, în care interpretează Bach, Beethoven şi Brahms.

Trece, apoi, în 1931, din nou sub îndrumarea lui George Enescu, care exercită o influenţă majoră asupra tânărului muzician, şi care se preocupă de înregistrările sale cu acompaniament de pian, la unele dintre acestea participând şi sora lui Yehudi, Hephzibah.

Peste ani, Menuhin avea să declare: “Enescu mi-a dat lumina care a ghidat întreaga mea existenţă”.

În 1931 realizează prima sa înregistrare în concert, la Londra, critica de specialitate numindu-l deja „maestrul Yehudi Menuhin”.

Una dintre cele mai importante imprimări este cea din 1933, când a interpretat, împreună cu George Enescu, “Concertul pentru 2 viori” de Bach, care obţine Marele Premiu al discului Gramophon, prima lor colaborare înregistrată find punctul de pornire a nenumărate sentimente de revelaţie artistică pentru ambii, reprezentate de momentele în care au avut ocazia să cânte împreună. Menuhin şi Enescu vor rămâne peste timp, buni prieteni şi apropiaţi colaboratori.

Un an mai târziu, Menuhin înregistrează din nou un conxcert, tot la Londra, sub bagheta lui Edward Elgar, iar în 1934 realizează o nouă înregistrare a unui concert dirijat de Pierre Monteux.

În următorii doi ani realizează înregistrări ale integralei Bach pentru vioară, iar la vârsta de 20 de ani era deja considerat unul dintre cei mai buni violonişti ai lumii.

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Menuhin susţine peste 500 de concerte pentru trupele Aliate, şi, de asemenea, concertează în Germania pentru cei eliberaţi din lagărele de concentrare, experienţă care avea să marcheze profund întreaga carieră a muzicianului.

În această perioadă, Menuhin a susţinut numeroase concerte şi a realizat înregistrări ale celor mai importante partituri ale muzicii clasice, incluzând în repertoriul său şi Sonata pentru vioară solo a lui Bela Bartok, în compoziţiile căruia Menuhin a descoperit realizări de excepţie ale unui creator muzical desăvârşit. La rândul său, Bartok recunoştea că Menuhin îi interpretează muzica cu o profunzime remarcabilă, pe care nu îndrăznea să o găsească la vreun artist al timpului său. Tocmai de aceea, apropierea artistică dintre cei doi a reprezentat, conform criticilor vremii, cea mai aprofundată colaborare dintre două personalităţi muzicale ale secolului XX.

După cum spuneam, Yehudi Menuhin a fost unul dintre cei mai importanți promotori în spațiul internațional al creaţiei artistice a lui George Enescu, de care l-a legat şi o prietenie extrem de apropiată şi cu care se vizita des, mai ales după exilul lui Enescu la Paris. Dipariţia lui Enescu, în mai 1955, a lăsat un mare gol în cariera lui Menuhin, care în întrega sa carieră care a urmat, şi-a făcut un ţel din a aduce şi mai aproape de inimile melomanilor, bogata activitate artistică a unuia dintre mentorii şi prietenii săi.

La 4 septembrie 1958 se deschidea la Bucureşti prima ediţie a Festivalului internaţional George Enescu, iar unul dintre invitaţii de onoare a fost Yehudi Menuhin.

Sosit în România la 15 septembrie 1958, Menuhin susţine o conferinţă de presă în care elogiază viaţa şi opera lui Enescu. Menuhin spunea: „Maestrul George Enescu a lăsat țării sale tot ce a avut mai prețios. Întreaga sa viață a fost o expresie a modestiei deosebite care îl caracteriza. Enescu se gândea în primul rând la patria pe care o iubea mai presus decât orice. El și-a iubit țara prin tot ce reprezenta ea mai autentic și mai expresiv. De aceea, desigur, a prețuit el atât de mult folclorul românesc care este și rămâne supremul său tezaur artistic. Cred că este fericit poporul căruia îi aparține un om și un artist ca Enescu.”

În festival, Menuhin a susținut un recital minunat, în care a interpretat partitele nr. 6 în mi major și nr. 4 în re minor de Bach și sonata pentru vioară solo de Bala Bartok. Un moment absolut remarcabil la acea primă ediţie a festivalului Enescu l-a reprezentat interpretarea violoniștilor Yehudi Menuhin și Davis Oistrach, sub bagheta dirijorului român George Georgescu, a Concertului pentru două viori și orchestră de Bach.

Tot la acea ediţie s-a desfăşurat, concomitent cu festivalul, la Sala Dalles și sala Teatrului satiric muzical ”Constantin Tănase”, Concursul ”George Enescu”, cuprinzând trei secțiuni: vioară, pian și interpretarea Sonatei a III-a de George Enescu, în juriu aflându-se şi Yehudi Menuhin, alături de David Oistrach, Claudio Arrau şi Halina Czerny-Stefanska. Era concursul în care, la interpretarea Sonatei a III-a de George Enescu, primul loc a revenit cuplului de muzicieni Valentin și Ștefan Gheorghiu.

Yehudi Menuhin alaturi de George Enescu, Paris 1952 / AFP PHOTO

În 1959 se stabileşte la Londra, în anul 1963 deschide şcoala ce avea să-i poarte numele, o instituţie pentru copii şi tineri talentaţi în domeniul muzical şi, în acelaşi an, la Londra, introduce pentru prima dată într-un mare concert, simfonia I de George Enescu, lucrare pe care englezii aveau să o adopte şi să îşi dorească să o asculte în fiecare an.

Aceasta este perioada în care Menuhin debutează şi la pupitrul dirijoral, o postură în care avea să se regăsească până la finalul vieţii şi pentru care a primit numeroase elogii inmternaţionale, după ce avea să conducă aproape toate marile orchestre ale lumii.

Una dintre remarcabilele sale colaborări, a fost cea cu compozitorul şi sitaristul (instrument specific indian) Ravi Shankar, considerat un muzician misterios, iar o alta, realizată în anii ’80, este colaborarea pentru mai multe concerte de jazz, cu Stephane Grappelli.

În anul 1970 primeşte cetăţenia elveţiană, în anul 1977 scrie o carte autobiografică – „Unfinished Journey „/“Călătorie neterminată”, iar în anul 1983 Menuhin şi Robert Masters înfiinţează Concursul internaţional Yehudi Menuhin pentru tineri violonişti, considerat cea mai importantă competiţie mondială de gen pentru tinerele talente.

În anul 1985 primeşte cetăţenia britanică şi, totodată, titlul de „Sir”, îar în anul 1990 înfiinţează Orchestra Asian Youth cu care va face turnee în Japonia, Taiwan, Singapore şi Hong Kong.

Trebuie să spunem şi că, în întrega sa carieră, Menuhin a interpretat pe unele dintre cele mai valoroase instrumente din lume, a căror acustică a impresionat: Lord Wilton Guarnerius din 1742, Giovanni Bussetto din 1680, Giovanni Grancino din 1695, Guarneri filius Andrea 1703, Stradivarius, Prince Khevenhüller 1733 Stradivari, sau Guarneri del Gesù 1739.

5 noiembrie 1997, Toulouse
/ AFP PHOTO / Jean-Pierre MULLER

Yehudi Menuhin este şi autorul altor volume, din care menţionăm „Violin: Six Lessons” – în anul 1972, „The Music of Man” – în 1980, sau „Life Class” – în 1986.

Pe plan personal, Yehudi Menuhin a fost căsătorit de două ori, prima sa soţie, Nola Nicholas, fiica unui industriaş australian, dăruindu-i doi copii – Krov şi Zamira. După divorţul celor doi petrecut în anul 1947, Menuhin s-a recăsătorit cu balerina şi actriţa britanică Diana Gould, care avea să îi aducă muzicianului alţi doi copii – Gerard şi Jeremy, cel din urmă devenind un talentat pianist.

În anul 1998, cu modestie și cu iubire față de profesorul său George Enescu, Sir Yehudi Menuhin a acceptat să vină în România, în calitate de invitat de onoare al Festivalului George Enescu din acel an. Atunci  lordul Yehudi Menuhin a şi dirijat un concert simfonic în cadrul festivalului, într-un program Enescu-Bartok, în compania orchestrei Festivalului din Budapesta şi a pianistului maghiar Peter Frankl.  Tot în acel an, la 13 septembrie, Menuhin a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, precum şi pe cel de cetăţean de onoare al oraşului Cluj-Napoca.

Yehudi Menuhin nu a fost însă numai unul dintre cei mai mari muzicieni din toate timpurile, ci s-a implicat şi în susţinerea a numeroase organizaţii religioase, sociale, şi de mediu din întreaga lume. Generozitatea şi implicarea sa în scopuri caritabile i-au adus recompense de calibru, cum sunt titlul de Comandor al Legiunii de Onoare, Cavaler al Ordinului Olandez Orange-Nassau, Honorary K.B.E., la care se adaugă numeroase distincţii care au răsplătit cariera sa artistică excepţională – Crucea Ordinului Federal al Germaniei, Ordinul Belgiei, ori premiul „Nehru”, sau titlul de Doctor Honoris Causa al celor mai prestigioase instituţii de învăţământ din lume, printre care Oxford, Sorbona şi Cambridge, sau titlul de lord decernat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

A trecut la cele veşnice la 12 martie 1999, la Berlin, la vârsta de 83 de ani, în plină putere creatoare, într-un moment în care avea, încă, multe planuri ambiţioase de îndeplnit şi un program bine conturat până în anul 2003, inclusiv preşedinţia de onoare a Festivalului Enescu din anul 2001.

de Răzvan Moceanu - RADOR