PORTRET: Voltaire – 325 de ani de la naşterea simbolului Iluminismului francez

Motto: „Marea afacere şi singura în care trebuie să reuşeşti este cea de a trăi fericit.” – Voltaire

Joi, 21 noiembrie, se împlinesc 325 de ani de la naşterea lui François-Marie Arouet, mai cunoscut sub pseudonimul Voltaire, poet, dramaturg, istoric și filosof, polemist remarcabil în sprijinul drepturilor civile.

Voltaire a scris peste 50 de piese de teatru, 12 tratate despre știință, politică și filosofie și câteva cărți de istorie despre subiecte variate, începând cu Imperiul Rus până la Parlamentul francez, reuşind să introducă în literatură foarte multe versuri și o corespondență extinsă care cumulează aproape 20000 de scrisori către prieteni și contemporani.

Spiritul său meticulos și ideile provocatoare despre religie, libertate și etică, i-au adus, în egală măsură, faimă și dispreț la curțile Europei și, mai târziu, l-au ajutat să își consolideze reputația de figură fundamentală a Iluminismului francez, dar şi de model al intelectualului angajat în slujba adevărului, a justiţiei şi a libertăţii de gândire.

François-Marie Arouet s-a născut la 21 noiembrie 1694, la Paris, fiind fiind fiul unui notar bogat.

Începând cu anul 1704, Voltaire studiază la colegiul Ludovic cel Mare, administrat de iezuiţi, instituţia educaţională cea mai frecventată şi mai costisitoare din capitala Franţei. Iezuiţii le predau elevilor latina, greaca şi retorica, dar înainte de toate doreau să formeze oameni de lume, iniţiindu-i pe elevi în arta de a reuşi în societate. Voltaire era un elev remarcabil, devenit repede celebru pentru arta de a versifica, însă el va învăţa aici cum să placă şi să vorbească de la egal la egal cu mai-marii zilei.

În paralel cu studiile, Voiltaire frecventa societatea libertină a Templului, care va exercita o influenţă importantă asupra caracterului tânărului, fiindcă aici veneau oameni de litere, membri ai înaltei nobilimi, poeţi epicurieni, cunoscuţi, însă, pentru spiritul şi lipsa lor de moralitate.

În liceu, va lega prietenii, de care se va servi tot restul vieţii, cu fraţii d’Argenson, cu René-Louis şi Marc-Oierre, viitor ministru al lui Ludovic al XV-lea, respectiv viitor duce de Richelieu.

În anul 1711, la vârsta de 17 ani, termină liceul şi îşi anunţă tatăl că vrea să devină om de litere şi nu avocat sau consilier titular în Parlament, meserii pe care tatăl său le pregătea pentru el. În faţa opoziţiei părinteşti, se înscrie la Facultatea de Drept, dar continuă să-i frecventeze pe cei din societatea Templului.

În urma unor scandaluri în care este implicat, decide să abandoneze studiile, iar tatăl său îl va plasa în grija unui magistrat parizian.

Voltaire era însă foarte interesat de discuţiile aristocraţilor şi scriitorilor ce aveau loc în palatele sau cafenelele din Paris.

În anul 1713, fiind tânăr secretar de ambasadă la Haga, Voltaire se îndrăgosteşte de Olympe Dunoyer, alias Pimpette. Mama fetei, o hughenotă franceză exilată în Olanda, ura monarhia franceză. De teama unui scandal, ambasadorul îl trimite pe Voltaire în Franţa, iubirea spulberându-se în câteva săptămâni.

În anul 1715, Voltaire are posibilitatea să devină prietenul Regentului, fermecându-l pe acesta prin talentul şi oratoria sa, dar, în acelaşi timp, manifestă o atracţie aproape bolnăvicioasă în a-şi face mulţi duşmani. Este invitat, apoi, la castelul Sceaux, sediul Opoziţiei, este încurajat să scrie versuri despre relaţia amoroasă a Regentului cu fiica ducesei de Maine, fapt care îi aduce exilul la Tulle, apoi la Sully-sur-Loire.

În anul 1717, a fost arestat, timp de aproape un an, din cauza viziunilor sale critice, adesea exprimate în stil batjocoritor, fiind închis la celebra Bastilia, unde va adopta numele de „Voltaire”, pseudonim a cărui origine a rămas necunoscută – fiind bănuită totuşi provenienţa de la o anagramă.

După a eliberare a continuat în acelaşi mod cu critica sa, fiind ameninţat cu o nouă arestare.

În anul 1718, a avut loc, la Paris, premiera operei sale “Oedip”, care s-a bucurat de un succes fulminant, înregistrând 45 de reprezentaţii şi un număr de 25.000 de spectatori, cifre imense pentru acea epocă.

Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice, autonumindu-se Theist, un om cu credință în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism.

În anul 1723, Voltaire publică „Henriade”, un poem epic care se referă și a fost scris în onoarea vieții lui Henric al IV-lea al Franței.

Fiind ameninţat cu arestarea, alege să plece, între anii 1726 – 1729, în Anglia – unde a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism, o orientare filosofică-religioasă din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății.

A revenit, apoi, în Franţa, în anul 1731, publică „Histoire de Charles XII” („Istoria lui Charles al XII-lea”), o lucrare istorică despre regele Suediei, tragedile Zaïre (13 august 1732) şi Eriphile (1732), iar în 1733 apare volumul „Lettres philosophiques”, o serie de eseuri scrise de Voltaire pe baza experiențelor sale trăite în Anglia.

După doar câţiva ani de şedere în Franţa, se emite pe numele său un nou mandat de arestare, Voltaire luând calea Lorenei, la Castelul Cirey în Champagne, în anul 1734, unde şi-a găsit refugiul alături de Emilie du Châtelet, tovarăşa sa de viaţă. Aici, timp de 15 ani, îşi va scrie memoriile, tratatele de ştiinţe naturiste, istorie şi politică, dar şi opere dramatice şi poetice.

Prin mijlocirea marchizei de Pompadour (Madame Pompadour), pe numele real Jeanne-Antoinette Poisson (1721 – 1764) cunoscută ca metresă a regelui Ludovic al XV-lea al Franței, Voltaire a fost numit istoriograf și a fost acceptat în Academia Franceză.

În anul 1745, Voltaire devine amantul nepoatei sale, Marie-Louise Denis, având grijă, totuşi, să disimuleze cu grijă această pasiune incestuoasă şi adulteră. Marie-Louise a profitat, însă, cât a putut de averea considerabilă a scriitorului.

Voltaire publică „Zadig” (1747), o operă de ficțiune în care personajul principal, Zadig, este un filosof din Babilonia antică, ficţiunea „Vision de Babouc” (1748) şi volumul de istorie orientală „Memnon” (1749).

În anul 1749, a plecat la curtea Prusiei, dar, decepţionat în speranţele sale de a juca un rol important pe lângă împăratul Frederic al II-lea al Prusiei, după un conflict de trei ani cu acesta, a părăsit Berlinul în 1753.

În anul 1752, îi apare volumul „Micromégas” (1752), o nuvelă care alături de „Songe de Platon” („Visul lui Platon”) (1756), este un exemplu timpuriu în genul literar al științei ficțiunii și reprezintă o dezvoltare semnificativă în istoria literaturii.

În anul 1755, s-a stabilit lângă Geneva, pe proprietatea sa din Ferney, unde a devenit „înţeleptul din Ferney”, oscilând între aceeaşi „ocară periculoasă” şi o toleranţă, pe alocuri, incredibilă.

Marie-Louise Denis, nepoata, amanta, infirmiera şi secretara filosofului, l-a urmat la domeniul din Fernay, unde cei doi puneau în scenă împreună piesele de teatru ale lui Voltaire.

Moşia sa din Ferney va deveni, în epocă, un centru cultural vestit în toată Europa. Voltaire iubea luxul, mesele bune şi conversaţia, pe care le considera, alături de teatru, forme desăvârşite de manifestare a omului în societate. El era mereu preocupat de starea sa materială, care îi garanta libertatea şi independenţa, astfel că a dobândit o avere considerabilă din operaţiuni speculative la Bursă, ceea ce i-a înlesnit traiul îmbelşugat de la Fernay, unde era înconjurat de o adevărată curte alcătuită din oameni de spirit.

În anul 1759, publică „Histoire de Russie sous Pierre le Grand” şi faimoasa satiră „Candide”.

Popularitatea lui Voltaire va dura până în anul 1768, ulterior faima sa fiind eclipsată de apariţia pieselor lui William Shakespeare în Franţa.

Memorabile au rămas cuvintele sale în momentul în care, din motive financiare, jumătate din caii grajdurilor regale au fost îndepărtaţi: „ar fi mai bine să fie eliberaţi jumătate din măgarii de la curtea regală”. De asemenea, o altă replică a sa a rămas în istorie: „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteţi să v-o exprimaţi.”

Voltaire a fost duşmanul chiar şi celor mai mărunte nedreptăţi din societate, răspunsul său fiind, de fiecare dată, o critică în fiecare formă a religiei instituţionale, dar şi a vieţii politice, în care normalul său îl reprezenta armonia dintre monarhii ce deţineau puterea politică şi filosofii ce deţineau înţelepciunea.

Voltaire a creat o doctrină care reprezenta spiritul cel mai înalt al epocii sale, aceasta fiind, alături de ideile lansate de omul pe care l-a detestat poate cel mai mult, Jean-Jacques Rousseau, unul dintre fundamentele Revoluţiei franceze de la 1789.

Va reveni la Paris abia în anul 1778, la 30 martie, moment în care a fost ovaţionat de întreg poporul, un moment văzut de către unii istorici drept „prima zi a Revoluţiei”.

Voltaire a trecut la Domnul, chiar în acel an, la 30 mai, la Paris, la respectabila vârstă de 84 de ani, nu înainte de a-i fi declarat secretarului său, Wagnière, următoarele: „Mor iubindu-l pe Dumnezeu, pe prietenii mei, fără să-mi urăsc duşmanii, detestând superstiţiile”.

Trupul său neînsufleţit a fost incinerat, iar cenuşa sa a fost transferată la Panthéonul din Paris, la 11 iulie 1791, într-o ceremonie grandioasă, găsindu-şi odihna veşnică chiar faţă în faţă cu mormântul lui Jean-Jacques Rousseau, duşmanul său aprig din timpul vieţii.

de Razvan Moceanu - RADOR