PORTRET: Iosif Conta – dirijor al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Române

Luni, 8 noiembrie, se împlinesc 15 de ani de la moartea lui Iosif Conta, profesor, dirijor al Orchestrei Radiodifuziunii Române în perioada 1954 – 1988 şi director adjunct al instituţiei, în perioada 1954 – 1964, unul dintre remarcabilii continuatori ai artei maeştrilor Celibidache, Georgescu şi Silvestri. El a dus muzica românească pe meridianele lumii şi a adus publicului românesc muzica universală. A colaborat cu mari orchestre simfonice ale radiodifuziunilor din întreaga lume, a participat la nenumărate festivaluri internaţionale şi a colaborat, pe scenele lumii, cu mari personalităţi artistice precum Yehudi Menuhin, Pierre Fourmier sau Igor Oistrach.

Iosif Conta s-a născut la 14 septembrie 1924, în comuna Bârzava, judeţul Arad.

În tinereţe, a studiat sub îndrumarea lui Constantin Silvestri, George Georgescu şi Teodor Rogalski.

În perioada 1937 – 1938, a început studiile muzicale la Conservatorul Municipal din Arad, iar între anii 1941 – 1944, le-a continuat la Conservatorul din Cluj şi la cel din Timişoara.

În perioada 1948 – 1950, a frecventat Institutul de Artă din Timişoara, apoi a studiat la Conservatorul din Bucureşti, între anii 1950-1954.

Între 1952 – 1954, pe cand era încă student la Conservatorul bucureştean, a fost redactor muzical la revista „Contemporanul”, iar în anii 1954 – 1955, a efectuat un stagiu de perfecţionare în arta dirijatului, la Londra, sub îndrumarea renumitului dirijor Sir Thomas Beecham.

La 6 octombrie 1954 şi-a făcut debutul ca dirijor, la pupitrul Orchestrei Simfonice din Oradea, programul incluzând „Rapsodia Română nr. 1”, de George Enescu, „Concertul pentru violoncel şi orchestră”, de D. Kabalevki, şi „Simfonia a V-a”, de Beethoven.

Între anii 1954 – 1964 devine dirijor al Orchestrei simfonice a Radiodifuziunii Române şi, concomitent, director adjunct al instituţiei, perioadă în care, timp de doi ani (1957 – 1958) a dirijat şi Ansamblul „Periniţa” din Bucureşti şi, în paralel, între anii 1955 – 1957, a fost şi profesor la Liceul de Muzică nr. 1 din Bucureşti, la clasa de orchestră.

În anul 1964, a dirijat prima audiţie, în ţară, a poemului simfonic „Vox Maris”, de George Enescu, interpretat de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Române.

Între anii 1964 – 1988 a devenit prim-dirijor al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Române şi, pentru o perioadă (1982-1988) a fost şi lector la Catedra de dirijat de la Conservatorul de Muzică din Bucureşti.

La 24 noiembrie 1966, după interpretări incomplete la Viena, Bremen, Zürich, şi audiţia în premieră mondială – în 18 februarie 1869, la Leipzig -,  versiunea integrală a Recviemului german a fost ascultată pentru prima oară în România, chiar în interpretarea Orchestrei Naţionale Radio, sub bagheta lui Iosif Conta.

Între anii 1988 – 1992, a fost dirijor al Orchestrei Simfonice de Stat din Izmir – Turcia.

În întreaga sa carieră dirijorală, a abordat un repertoriu vast, pornind de la partiturile vocal-simfonice şi simfonice, până la operă şi operetă, având meritul deosebit de a fi pus accent – în mod consecvent – pe repertoriul românesc, prezentat, de multe ori, în primă audiţie.

De-a lungul impresionantei sale cariere, a colaborat cu orchestrele simfonice ale radiodifuziunilor din Roma, Varşovia, Madrid, Moscova, Berlin, Sofia, Praga, Bratislava, Tokyo, Copenhaga, Paris, Leipzig, München, Virginia, Philadelphia, etc.

De asemenea, a concertat alături de nume de vârf ale lumii muzicale, cum sunt Valeri Klimov, Yehudi Menuhin, Isaac Stern, Henryk Szeryng, Eugen Istomin, Emil Ghilels, Pierre Fourmier, Igor Oistrach, Otto Liebich, Gaspar Cassado, Lazar Berman, Monique de la Bruchollerie sau Narcisi Yepes.

A dirijat în cadrul a zeci de festivaluri internaţionale – doar în Italia fiind invitat la nu mai puţin de 26 de astfel de evenimente, în Bulgaria fiind de 11 ori, dar şi în Franţa, Grecia, Cehia, Slovacia, Ungaria, etc. -, s-a aflat în aproape 200 de turnee artistice şi a condus peste 500 de concerte, derulate mai ales alături de Orchestra Radiodifuziunii Române.

Iosif Conta a fost unul dintre fondatorii Centrului Internaţional de Studii Muzicale (CISM).

Realizarile sale de excepţie au fost răsplătite cu numeroase titluri, premii şi distincţii, fiind de menţionat măcar Premiul Discului „Puerta del sol sobre agatas ij amatistas” – obţinut la Montevideo, în anul 1964 – , titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne, instituit prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”, titlul de membru al Academiei Tiberina din Roma – în 1976, membru al Legion d’Oro de pe lângă UNESCO – în 1981, sau Croix d’Or – Merite et Devouement Français – în 1985.

Pentru calitatea concertelor susţinute în cadrul unor festivaluri  internaţionale, a primit titlul de „Cetăţean de Onoare” al oraşelor Ruse  (Bulgaria), Izmir (Turcia), Vance (Franţa), Cles, Comune di Caldes, Citta di  Sorrento şi Vale di Trento (Italia).

În anul 2002, Iosif Conta a primit din partea preşedintelui ţări la acea vreme, Ion Iliescu, Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Cavaler, pentru „cariera de dirijor al unor orchestre simfonice de mare prestigiu din ţară şi de peste hotare, precum şi pentru bogata sa activitate didactică în calitate de profesor la Conservatorul din Bucureşti şi la Centrul Internaţional de Studii Muzicale din Italia”.

După o jumătate de secol de activitate, maestrul Iosif Conta declara: „Am muncit ca un sclav ca sa devin un dirijor care decide ce să facă o orchestră întreagă, pentru a se face o muzică bună” şi „Cea mai mare satisfacţie a vieţii mele este faptul că m-am născut talentat, că am avut condiţiile pe care Divinitatea mi le-a dat, sănătate şi rezistenţă fizică”.

În aprilie 2006, cu doar câteva luni înainte de finalul vieţii, Iosif Conta dirija un concert în Catedrala Sf. Iosif din capitală. Vorbind despre eveniment, maestrul afirma: „Concertele în Catedrală au o ambianță specială atât pentru interpreți cât și pentru publicul ascultător. Catedrala Sf. Iosif are, pe lângă personalitatea arhitectonică, un timbru acustic, o voce personalizată, ideală pentru sunetele și armoniile muzicii”.

Iosif Conta a trecut la Domnul în urma unui stop cardiac, la 7/8 noiembrie 2006. Trupul neînsufleţit a fost depus atunci în foaierul Sălii Radio, a instituţiei căreia i-a dedicat mare parte din viaţa sa, ulterior fiind înmormântat la Cimitirul Ghencea Militar.

La dispariţia sa, ministrul Culturii şi Cultelor de atunci, Adrian Iorgulescu, şi-a exprimat regretul pentru trecerea în altă dimensiune a marelui dirijor român, apreciind că „maestrul a fost o persoană care a făcut enorm pentru muzica românească, promovând-o în ţară şi în străinătate”. „Mulţi dintre compozitorii români clasici şi contemporani îi sunt datori, din acest punct de vedere”, adăugând că „L-am apreciat în egală măsură pentru arta sa dirijorală, pentru talentul său şi pentru căldura raporturilor pe care le avea cu colaboratorii săi”.

La rândul său, Mădălin Voicu, fost elev al maestrului şi fin al său, declara că prin dipariţia sa, „generaţia frumoasă, glorioasă, emoţională, de mare calitate a muzicienilor români, s-a micşorat”.

Din datele existente în Radio şi din mărturiile celor care i-au fost colegi aici, reies adevărate recorduri pe care le deţine Iosif Conta, ca fiind dirijorul cu cele mai multe ore de muzică înregistrate pe benzi sau pe discuri. În acest sens, muzicologul Vasile Donose declara: “Nu poate fi vorba, în cazul acestui maestru, numai de capacitatea sa de dăruire artistică, de gestica sa spectaculoasă (o strălucită îmbinare între eleganţă şi vigoare), de claritatea limbajului şi transparenţa sonoră, ci, poate în primul rând, este vorba de profunzimea gândului infiltrat în substanţa mesajului estetic, domeniu în care Iosif Conta coagulează într-o fericită sinteză experienţe şi stiluri ale marilor săi predecesori George Georgescu, Constantin Silvestri şi Theodor Rogalski. (…) El este, în mod sigur, genul de interpret pentru care realitatea obiectivă, materială, a partiturii nu poate fi relevantă auditoriului decât printr-un proces de recreare, de subiectivare (dacă se poate spune astfel) a lucrării, încât să dobândească pe de o parte o necesară restituire a spiritului şi substanţei emoţionale investite de către compozitor, iar pe de alta să fie clar conturată amprenta specifică a personalităţii sale.”

Să mai menţionăm faptul că Iosif Conta a fost căsătorit cu doamna Cornelia (Neli) Conta, şi are un urmaş, pe fiul său Vladimir Vlad Conta, pianist şi dirijor, care şi-a început pregătirea la Liceul de Muzică “George Enescu” din Bucureşti, şi debuta în anul 1967, la doar 13 ani, la Sala Radio, ca solist alături de Orchestra Naţională Radio, chiar sub bagheta tatălui său …

de Răzvan Moceanu - RADOR