PORTRET: Cesária Évora – „Diva desculţă”, legenda muzicii morna

Vineri, 27 august, se împlinesc 80 de ani de la naşterea Cesáriei Évora, reprezentanta muzicii morna, caracteristică ţinutului ei natal, Insula Capului Verde. Ea a rămas în memoria admiratorilor drept „diva desculţă”, fiindcă prefera să urce mereu desculţă pe scenă, în semn de solidaritate cu populaţia săracă – din rândurile căreia provenea – din statul insular, fostă colonie portugheză.

Cesária Évora a dus, întreaga viaţă, suferinţele acumulate în copilărie, mai ales sărăcia lucie, iar în ultima parte a vieţii a preferat să cânte pentru împlinirea pe care i-a adus-o muzica, banii câştigaţi fiind donaţi pentru a sprijini mai multe familii sărace din ţara natală.

Cesária Évora s-a născut la 27 august 1941, în portul Mindelo al insulei Sao Vincente din arhipeleagul Capului Verde, într-o familie numeroasă cu şapte copii, dintr-o mamă îndrăgostită de muzică, Dona Joana, care i-a rămas confidentă toată viaţa şi dintr-un tată instrumentist – un violonist extrem de talentat dar lipsit de noroc – , Justino da Cruz Evora.

Încă din primii ani de viaţă, Cesária, sau Cize cum era ea alintată, a arătat că moşteneşte din plin talentul muzical al părinţilor, dând reprezentaţii, la sfârşit de săptămână, în piaţa centrală din oraş, fiind acompaniată, la saxofon, de fratele ei, Lela.

Şi-a petrecut primii ani din viaţă într-o „demnă mizerie”, sub îngrijirea bunicii, fiind educată de călugăriţele din sat.

Din păcate, la vârsta de şapte ani, tatăl său a murit, lăsând familia fără sprijinul său important, iar la vârsta de 10 ani, micuţa va ajunge într-un orfelinat.

La vârsta de 16 ani, Cesária a început să cânte prin baruri, mai întâi solo, apoi, în acompaniamentul unei formaţii din care făcea parte şi primul ei iubit, Eduardo, un chitarist virtuoz, iar pentru prestaţia ei nu era plătită, ci primea, în schimb, băuturi.

Capul Verde era şi este un loc exotic, demn de imaginile întâlnite în filmele americane – o colonie portugheză în acele vremuri -, cu recifuri şi sute de faleze abrupte, cu forme fantastice sculptate de vântul uscat, încărcat de nisipul pe care-l poartă de colo-colo, cu plantaţii de trestie de zahăr, munţi de banane şi nuci de cocos care aşteaptă doar să întinzi mâna după ele, un spaţiu învăluit în veşnicul fum de ţigară al piano-barurilor. Cesária cânta despre toate acestea şi, mai ales, despre „sodade”, spleen-ul insulelor.

Ea a urmat câteva cursuri de canto pentru a-şi perfecţiona vocea şi în curând a devenit „Regina Mornas” din Capul Verde, apoi a realizat câteva înregistrări pe care le-a trimis în Olanda sau Portugalia, dar toate aceste demersuri au rămas fără nicio finalitate.

Sărăciei crunte care i-a marcat anii copilăriei şi adolescenţei, i se adăugau şi observaţiile deplasate ale marinarilor care acostau pentru o zi în statul insular şi veneau să o asculte, dar, mai ales, remarcile rasiste ale aristocraţiei albe care nu se simţeau confortabil în faţa libertăţii artistice a tinerei de culoare.

Şi, de parcă nu ar fi fost deajuns, Cesária Évora a fost, întreaga viaţă, mai mereu rănită din dragoste, toate acestea ducând-o pe talentata interpretă în lungi perioade de depresie, însoţite de viciile tutunului şi alcoolului, singurele momente de evadare fiind cele în care interpreta muzica morna – un melanj între fado-ul portughez şi blues, specific Insulelor Capului Verde, un stil melancolic, de tristeţe şi dor, o moştenire, se spune, a secolelor în care strămoşii artistei îşi consumaseră existenţa în sclavie – , cu o sensibilitate inegalabilă.

Astfel că, deşi în anul 1973 ajunsese o celebritate locală, sărăcia îi cuprinsese întreaga existenţă, iar descurajarea a determinat-o să renunţe la muzică, timp de mai bine de 10 ani.

A urmat şi perioada luptei pentru independenţa faţă de Portugalia a celor din Capul Verde, iar în anul 1980, o altă încercare de apropiere de o casă de discuri, care a fost sortită eşecului.

Ea a suferit, aşa cum aminteam, numeroase eşecuri în dragoste – patru căsnicii eşuate – , a făcut trei copii cu trei taţi diferiţi, însă la un moment dat a hotărât că nu mai vrea să fie legată de o familie, că îşi doreşte să fie liberă, iar criticilor le-a răspuns cu o frază memorabilă: „Că bei, sau că divorţezi, critici vor exista întotdeauna. Dar nu le acord nici o importanţă. Când beam un whisky într-un bar şi auzeam bârfele, mai serveam un pahar, măcar să aibă despre ce să vorbească lumea”.

Remarcabil era faptul că Cesária a rămas fidelă locurilor natale pe care nu le-a părăsit până după adevărata consacrare, în condiţiile în care majoritatea fraţilor ei părăsiseră insula. Se poate spune, însă, că tocmai aici este cheia succesului ei – parfumul şi sentimentalismul muzicii ei – , în „expunerea” la acest spaţiu atât de încărcat de semnificaţii, atât de bogat în trăiri.

A venit însă anul 1988, şi şansa ei numită producătorul Jose da Silva, originar din Capul Verde, care a crescut la Dakar şi la Paris, un tip care era pur şi simplu fermecat de vocea ei excepţională. El îi devine manager şi mentor şi este decis să facă din ea o vedetă.

Cesária Évora este invitată să concerteze pentru comunitatea din ţara sa natală care trăia în exil la Paris – la 1 octombrie 1988 în clubul de jazz New Morning – , apoi Da Silva înfiinţează casa de discuri Lusafrica, unde Cesária va înregistra primul ei album, „La Diva Aux Pieds Nus”, care o va aduce în atenţia criticii muzicale frenceze.

În anul 1990 a urmat un al doilea album, „Distino di Belita”, care, deşi nu s-a bucurat de acelaşi succes, a adus-o în atenţia lui Christian Mousset, directorul Festivalulului de Muzică Metisă din Angouleme (Franta), apoi a înregistrat albumul „Mar Azul”.

În anul 1992, ea va scoate un al patrulea album, „Miss Perfumado”, care s-a vândut în peste o jumătate de milion de exemplare şi care îi va aduce faima internaţională, mai ales datorită celor doua hit-uri de excepţie, Sodade” şi “Angola”.

La scurtă vreme, Cesária Évora – ajunsă deja la vârsta de 50 de ani – este invitată să susţină concerte în întreaga lume, ducând faima şi sensibilitatea muzicii morna în toate colţurile lumii – prin Europa, Canada, Africa şi Brazilia, unde a cântat, peste tot, cu casa închisă.

Trebuie spus că o mare parte din piesele cântate de Cesária sunt creaţia unui văr de-al tatălui sau, Francisco da Cruz, un important poet de mornas care semna B.Leza.

În 1995, avea loc celebrul concert de la Bataclan, Paris, dar şi turneul american care îi aducea recunoaşterea din partea unor nume ca Madonna, David Byrne sau Brandford Marsalis, iar Goran Bregovic o invita să înregistreze melodia „Ausencia”, pentru coloana sonoră a filmului lui Emir Kusturica, „Underground”.

Au urmat alte albume, vândute în peste patru milioane de exemplare – „Distino Di Belita” (1995), „Sodade, les plus belles mornas de Cesaria”, „Cesaria”, care va obţine un „disc de aur” în Franţa şi o nominalizare la Grammy, „Cabo Verde” (1997) şi apoi „Café Atlantico” (1999) pentru care a primit nominalizări la Grammy în mai multe rânduri. Au urmat alte apariţii discografice, „Sao Vicente di Longe” (2001), „Anthologie” (2002), „Rogamar” (2006) şi „Nha Sentimento” (2009).

În întreaga lume i s-au acordat premii – inclusiv titlul de cetăţean de onoare al Bucureştiului – şi a primit o distincţie UNESCO pentru rolul ei de ambasadoare a muzicii africane. La începutul anului 2011, artista a fost decorată, la Paris, cu Legiunea de Onoare, cea mai înaltă distincţie civilă a Franţei.

În anul 2002, Césaria Évora a înregistrat un remarcabil DVD „Live in Paris”, iar în 2004 a câștigat premiul Grammy pentru Best Contemporary World Music cu „Voz d’Amor” (2003).

Printre cele mai frumoase melodii ale artistei se numără: Besame Mucho, Cabo Verde, Sodade, Carnaval De Sao Vicente, Amor Di Mundo ori Sentimento.

Cesária Évora s-a aflat de şase ori în România, „Diva desculţă” a concertat de cinci ori la Sala Palatului – pe 15 mai 2003, la 29 iunie 2004, în 16 octombrie 2006, pe 1 octombrie 2009 şi 18 octombrie 2010 şi, de asemenea, artista a mai cântat şi la Sala Sporturilor din Braşov, la 15 octombrie 2010.

Într-una dintre aceste ocazii a mărturisit că motivul pentru care cântă în picioarele goale este că de mică nu i-au plăcut pantofii, ea adăugând că pentru a înţelege acest lucru este necesară o vizită în Insulele Capului Verde, unde oamenii sunt foarte săraci. Astfel că „Diva desculţă” aparea pe scenă doar în picioarele goale, în semn de solidaritate cu femeile şi copiii săraci din ţara sa, despre ale căror suferinţe cânta ca nimeni alta.

În martie 2008, după un concert susţinut la Melbourne, Césaria Évora a suferit un accident vascular cerebral, dar după refacere și-a continuat activitatea concertistică.

În septembrie 2011, Cesária Évora a suferit un nou accident vascular cerebral şi a anunţat că îşi încheie cariera şi nu va mai susţine concertele pe care le avea programate în acea toamnă, printre care se numărau şi cele din România. Noile probleme de sănătate ale cântăreţei apăreau în urma mai multor intervenţii chirurgicale pe care aceasta le-a suportat în ultimii ani, printre care şi o operaţie pe cord deschis, în mai 2010.

Cesaria Evora a murit la 17 decembrie 2011 , la vârsta de 70 de ani, din cauza unei insuficienţe respiratorii şi a unui edem pulmonar, la Mindelo, în Republica Capului Verde. În arhipelag s-au declarat două zile de doliu național după dispariția cântăreței, președintele Republicii, Jorge Carlos Fonseca a considerat-o  „una dintre principalele referințele culturale pentru Capul Verde”, iar la rândul său, primul ministru al țării i-a mulțumit pentru „neprețuita ei contribuție la ridicarea spiritului național”.

Post-mortem, ei i-au fost editate încă trei albume, „16 Biggest Hits” (Best of compilation, 2012), „Super Hits” (Best of compilation, 2013) şi „Mae Carinhosa” (2013).

Cesaria Evora reuşea, de fiecare dată, să transmită publicului său nostalgie, eleganţă şi o emoţie copleşitoare. Era şi a rămas apreciată pe tot globul, fiindcă nu voia să-şi uite rădăcinile şi sărăcia în care a trăit la începutul vieţii, motiv pentru care la fiecare concert ea cânta în picioarele goale, amintind lumii întregi că milioane de oameni trăiesc încă în mizerie şi sărăcie şi că printre ei se află multe diamante neşlefuite ce aşteaptă o şansă de a fi descoperite. Aşa cum a fost ea…

de Razvan Moceanu - RADOR