“Lui Jimi nu îi păsa de rasă când venea vorba de muzică” - biograful lui Hendrix exclusiv pentru RRC . Am vorbit cu biograful lui Jimi Hendrix despre muzică, dependențe și relația lui cu comunitatea afro-americană(exclusiv)

Jurnalistul american Charles R. Cross este autorul uneia dintre cele mai detaliate biografii scrise vreodată despre Jimi Hendrix - A Room Full of Mirrors. Timp de patru ani el s-a documentat despre viața legendarului chitarist și a intervievat peste 300 de persoane care l-au cunoscut pe Jimi Hendrix. El vorbește la Radio România Cultural despre artistul Jimi Hendrix, un talentat și îndrăzneț chitarist care a ajuns faimos într-un timp record, dar și despre omul Jimi Hendrix, singur, deprimat, dependent de droguri și marcat de sărăcia copilăriei și de diviziunile rasiste.

Un interviu de Dan Vasiliu

În cartea
dumneavastră sunt foarte multe povești interesante și mai puțin cunoscute
despre Jimi Hendrix, dar este una care m-a impresionat foarte mult. Faptul că
Jimi Hendrix nu a știut niciodată unde este mama lui înmormântată și cum a
căutat-o fără să o găsească niciodată. V-aș ruga să ne spuneți mai multe despre
implicarea dumneavoastră în această poveste.

Charles
Cross: Acesta este unul dintre aspectele sfâșietoare ale vieții lui Jimi
Hendrix. El a murit în 1970, la vârsta de 27 de ani. Mama lui murise în
perioada lui de adolescență. În schimb tatăl lui a trăit până acum vreo 10 ani,
dar de-a lungul timpului și-a eliminat fosta soție din istoria familiei. Jimi
era foarte atașat de ea și sunt cel puțin patru cântece care conțin versuri ce
se referă la mama lui. O chema Lucille, iar atunci când a murit se
recăsătorise. Tatăl lui Jimi era un alcoolic înrăit și nu era cel mai drăguț om
din lume, potrivit multor mărturisiri. Când Lucille a murit, el nu a vrut să îl
lase pe Jimi să meargă la înmormântare. Câțiva ani mai târziu, Jimi Hendrix a
plecat din Seattle, s-a înrolat în armată, apoi a cântat prin diferite cluburi
și formații înainte să devină faimos. S-a reîntors în orașul natal doar de
patru ori, de fiecare dată pentru a concerta.

Când
documentam aceste momente pentru cartea mea, am dat peste cineva care fusese în
culise după unul dintre aceste concerte. Jimi l-a rugat pe acel puști dacă
poate să îl plimbe cu mașina prin Seattle. A fost una dintre dățile în care el
a încercat să identifice cimitirul în care a fost îngropată mama sa, dar fără
succes. În mod ironic, când Jimi a murit câțiva ani mai târziu, va fi
înmormântat în același cimitir, într-un cavou care va fi transformat mai târziu
de tatăl său într-un mausoleu în valoare de câteva milioane de dolari. În
schimb, mormântul mamei sale nu a fost niciodată marcat. Ea fusese îngopată
într-un mormânt pentru săraci, fără să fie semnalizat în vreun fel.

Am aflat
această poveste de la membri ai familiei și nu îmi venea să cred și am spus că
trebuie să găsim acest mormânt. M-am interesat în mai multe locuri până când am
descoperit o urmă. M-am dus în cimitir și cei de acolo mi-au pus o lopată în
mână. Am săpat până când am dat de niște cărămizi, pe una dintre acestea fiind
scris numele mamei lui Jimi Hendrix. Mormântul era la vreo sută de metri
depărtare de locul unde era îngropat Jimi Hendrix în acel mausoleu somptuos din
marmură. După ce am publicat cartea, mai multe staruri rock, care au vrut să
își păstreze anonimitatea, au donat bani pentru a se putea face un monument în
onoarea mamei lui Jimi Hendrix. Am reușit să facem asta și am reîngropat-o cum
se cuvine, dar nu în acel cavou pentru care s-au plătit milioane de dolari. E o
parte din povestea tumultoasă a lui Jimi Hendrix.

Reporter:
Sunt multe momente în care se poate citi în ”A room full of mirrors” (O Cameră
plină de oglinzi) despre sărăcia extremă în care a trăit Jimi Hendrix, despre
cum a fost neglijat în copilărie și despre tragediile apărute în viața lui. Cum
credeți că l-au influențat toate aceste lucruri pe artistul de mai târziu?

Charles
Cross: Când oamenii se gândesc la Hendrix există câteva percepții greșite. El a
fost un chitarist de excepție și adesea a fost catalogat ca fiind această
persoană veselă, care folosea droguri și petrecea în permanență. Dar adevărul
este cu totul altul. Ca artist, compozitor, el a fost extrem de afectat de
sărăcia în care trăise. Cred că a fost un om sensibil, căruia îi păsa de cei
din jur, dar această parte a caracterului său nu a fost niciodată percepută atunci
când a cântat la Woodstock sau la Monterrey. Aparițiile sale de atunci au fost
percepute ca fiind ale unui artist dur, puternic. Dar dedesubt se afla un puști
care a trăit în sărăcie, care a fost neglijat și care căuta o cale de a fi
acceptat. Muzica a fost felul lui de a-și exprima sentimentele și cred că de
aceea muzica lui a rezistat trecerii timpului, pentru că nu este despre note,
ci despre emoțiile pe care a încercat să le transpună în acele note.

Reporter: O
altă problemă majoră cu care s-a confruntat a fost cea rasială. Și avem acest
paradox în care a fost apreciat de publicul alb, dar nu de membrii propriei
comunități. Cum a fost posibil așa ceva?

Charles
Cross: În America de atunci, ca și în America de acum există foarte multă
diviziuni rasiste, care au jucat un rol important în multe aspecte ale culturii
noastre. Muzica rock a fost inventată de artiști de culoare și nu de Elvis
Presley, dar pe atunci era un gen de muzică care nu prindea la toate posturile
de radio. Oamenii iubeau muzica și nu le păsa ce culoare aveau cei care au
creat-o, dar în America existau posturi de radio pentru albi și posturi pentru
cei de culoare, care reprezentau un segment mult mai mic în acea perioadă. De
obicei, cei care erau difuzați de unele, nu erau incluși și în playlistul
celorlalte. Lui Jimi Hendrix nu îi păsa de rasă când venea vorba de muzică. Dar
rockul a fost popularizat în mare parte de puștanii albi de pe la finalul
anilor 60. Ca atare, posturile de radio afro-americane, care erau orientate
către R&B, nu voiau să difuzeze albumele lui Jimi Hendrix.

Știu cu
siguranță că acesta a fost un aspect care l-a întristat foarte mult. Voia să
fie acceptat de comunitatea lui. Dacă ne uităm înspre finalul carierei sale
vedem ”The band of Gypsys” (n.r. - Jimi Hendrix a ortografiat greșit în mod
voit cuvântul gypsys, care în mod normal se scrie gypsies), o formație
alcătuită doar din muzicieni de culoare, vedem formația de la Woodstock, Gypsy
Sun and Rainbows, cu care se orientează către stilul R&B. Jimi voia să fie acceptat
de toată lumea. În cele din urmă el este descris ca fiind un ”zeu a rockului”
și nu unul al muzicii în general. Dar cred că asta este o greșeală, pentru că
muzica lui transcede rasa și criteriile demografice sau de gen.

Reporter:
Cum stau lucrurile în ziua de azi? Credeți că situația s-a schimbat între timp?
Muzica lui este acum acceptată și apreciată de comunitatea afro-americană?

Charles
Cross: Seattle a fost unul dintre orașele în care s-au organizat proteste
masive sub sloganul ”Black lives matter” și am fost rugat să le vorbesc
tinerilor participanți despre istoria comunității afro-americane din oraș. Așa
am realizat că mulți dintre ei nu știau cine este Jimi Hendrix. Pe 18
septembrie, în ziua în care se împlinesc 50 de ani de la moartea lui, va avea
loc un marș al cărui scop principal este de a-i face pe locuitori conștienți că
în orașul lor a existat acest important artist de culoare. O mare parte din
povestea lui s-a pierdut cu timpul și asta e o încercare de a îndrepta cumva
lucrurile.

Reporter: E
cumva surprinzător ca la 50 de ani de la moartea unui artist considerat
legendar să fie organizat un marș prin care generațiile tinere să fie informate
despre existența lui Jimi Hendrix. Poate că muzica lui nu mai este la fel de
relevantă pentru tinerii din ziua de azi, dar măcar ar fi trebuit să știe cine
a fost Jimi Hendrix.

Charles
Cross: Așa este, dar acest lucru este valabil nu doar pentru Jimi Hendrix, ci
și pentru alți artiști legendari din acea perioadă. Muzica evoluează, iar
pentru tinerii din ziua de azi curentul principal vine din zona hip-hop-ului.
Cu toate astea, când artiștii importanți din segmentul hip-hop vin în Seattle
pentru a concerta, adesea îl menționează pe scenă pe Jimi Hendrix. Vin aici și
vor îi onoreze cumva moștenirea, vor să afle mai multe despre muzica lui. Dar
în același timp există și un Seattle indiferent. Jimi Hendrix a avut o relație
destul de tristă cu acest oraș, el fiind practic alungat de aici pentru că era
de culoare. A fost arestat de două ori pentru că s-ar fi aflat în ”mașini
furate”. Prietenii mei de culoare descriu asta ca fiind ”o crimă pentru că
îndrăznești să conduci o mașină fiind de culoare”. Chiar și astăzi în Seattle,
numărul persoanelor de culoare oprite de poliție este mult mai mare decât cel
al albilor. Iar eu cred că asta a fost problema și cu Jimi Hendrix. Documentând
viața lui, din poveștile pe care le-am aflat, tind să cred că acele mașini nu
erau furate. Dar i s-a dat de ales între a merge la închisoare sau a se înrola
în armată, alegând a doua variantă. De aceea putem spune că relația sa cu acest
oraș a fost foarte complicată și a avut multe substraturi.

Reporter:
Cum a fost, însă, relația lui cu Londra?

Charles
Cross: Londra a devenit în multe feluri a doua lui casă. Ajunge acolo în 1966
și în mai puțin de trei săptămâni devine un star. Cred că în întreaga istorie a
muzicii nimeni nu a reușit să devină vedetă într-un timp atât de scurt, iar
asta a fost posibil datorită câtorva motive. În acea perioadă, Londra era
capitala muzicii, cu Beatleșii, cu Rolling Stones, cu Eric Clapton… Și exista
această cultură a muzicii live în cluburi, unde Jimi s-a dus și a cântat în
câteva seri, fiind văzut de lumea care conta. În câteva zile fusese văzut de
membrii ”The Rolling Stones”, de Clapton, de membrii The Who și s-a răspândit
vestea că a apărut în oraș acest chitarist nebun și talentat. Și astfel, Jimi
Hendrix, care aproape că nu își putea cumpăra un bilet de autobuz în New York
sau oriunde altundeva în America, se duce la Londra și îi cucerește pe toți. Și
da, rasa a jucat și de data asta un rol important. În sudul american existau
mulți chitariști de culoare care aveau solo-uri țipătoare, cu care încercau să
atragă atenția. Jimi a furat multe idei de la acei artiști, nu erau originale.
Dar când a dus aceste idei la Londra, lumea s-a uitat la el ca la ceva nou,
ceva nemaivăzut până atunci. Aceste lucruri nu ar fi contat dacă nu ar fi fost
și un chitarist talentat și nu ar fi scris cântece bune. Trucurile astea pot
capta atenția la început, dar nu te pot propulsa dacă nu ești și talentat. Jimi
Hendrix avea această melodicitate incredibilă în momentele în care cânta și
asta i-a câștigat respectul celorlalți în Anglia și a devenit un star.

Reporter:
Un star la Londra, dar la reîntoarcerea în America a devenit din nou un nimeni,
cel puțin până la momentul Monterrey.

Charles
Cross: La reîntoarcerea în America a redevenit un tânăr de culoare într-o țară
divizată. Au fost momente în care nu i se permitea să stea în hoteluri și s-a
confruntat din nou cu rasismul care nu era atât de prezent la Londra. Monterrey
a fost momentul lui de cotitură în America, dar nu a devenit popular chiar
imediat. Există această percepție că imediat după festival devenise un star și
în America, dar e total greșit. A mai fost nevoie de cel puțin șase luni
petrecute în turnee și de ajutorul radioului. Când stațiile din America au
reușit să facă rost de copii ale ”Are you experienced”, melodie care fusese
lansată în Anglia, de abia atunci putem vorbi despre transformarea sa într-un
star și în Statele Unite.

Reporter:
În cartea dumneavoastră menționați adesea dragostea lui pentru chitare. Dormea
cu ele pe piept, nu reușea să vorbească în public dacă nu avea o chitară pe
aproape. Dar, pe de altă parte, a devenit faimos pentru distrugerea și
incendierea chitarelor. Pare ceva contradictoriu.

Charles
Cross: Oamenii tind să își amintească imaginile, fotografiile, scurtele clipuri
video. Dar nu cred să fie mai mult de 20 de dăți în care a distrus o chitară. A
avut în jur de 600 de concerte și a distrus vreo 20 de chitare, nu e ca și cum
făcea asta de fiecare dată când urca pe scenă. Dar momentul în care a pus gaz
pe chitară la Monterrey și i-a dat foc, a fost surprins de camerele video și
atunci lumea a crezut că acest lucru se întâmplă de fiecare dată. Da, a distrus
niște chitare, dar era un truc pe care îl văzuse atunci când cânta în formații
din sudul Statelor Unite. Pe atunci, artiștii se întreceau pentru a atrage
atenția publicului și apelau la tot felul de astfel de trucuri. Așa a învățat
și Jimi cum să facă spectacol. Aceste trucuri nu reprezentau totuși o mare
parte din actul său muzical, dar imaginile au rămas în mintea oamenilor. Cu
siguranță își iubea chitarele, care într-un fel deveniseră o extensie a
corpului său. Unii ridică un instrument și se gândesc că ar putea să cânte
ceva. Pentru Jimi acel instrument era parte din el. Era incredibil însuși
faptul că putea lua o chitară pentru dreptaci, o întorcea invers și făcea
solo-uri la fel de bune ca și atunci când cânta pe chitare pentru stângaci, așa
cum era el. Am auzit multă lume spunând că pentru muzică el a fost la fel de
important ca Beethoven sau The Beatles. Nu știu dacă o astfel de comparație își
are rostul, dar știu că la 50 de ani după moartea sa, rămâne cel mai mare artist
care a pus vreodată mâna pe o chitară electrică.

Reporter:
Citind cartea dumneavoastră nu am avut cum să nu remarc ce rol important au
jucat femeile în viața lui Jimi Hendrix. Credeți că fără unele dintre aceste
femei cariera lui ar fi fost diferită?

Charles
Cross: Aș putea spune chiar că ar fi putut trăi și astăzi dacă nu ar fi
întâlnit câteva dintre acele femei. Jimi a iubit femeile, unele dintre
relațiile pe care le-a avut au fost încercări de a găsi dragostea maternă de
care nu a avut parte foarte mult. A avut câteva relații mai de durată, dar nici
una nu a depășit doi ani. Către finalul vieții a cunoscut câteva femei care
l-au influențat în rău. El moare pe 18 septembrie 1970 în Londra, din cauza a
ceea ce eu numesc o supradoză accidentală, mixând alcoolul cu somniferele
obținute de la prietena lui germancă din acea perioadă. Ea mai târziu a descris
acea noapte ca fiind un malpraxis, dând vina pe medicii din ambulanță, dar știm
că acest lucru nu e adevărat. Jimi nu a murit din cauza greșelilor medicilor,
ci mai degrabă din cauza multelor somnifere pe care le luase. Există
posibilitatea, care nu poate fi, însă, confirmată, că dacă ea ar fi sunat la
poliție mai devreme, Jimi ar fi putut supraviețui acelei supradoze accidentale.
În acea perioadă, în 1970, exista temerea că dacă ești prins cu orice fel de
drog ai putea ajunge la închisoare și acesta ar putea fi un motiv pentru care
acel telefon nu a venit mai devreme. Acea femeie, Monica Dannemann, a fost dată
în judecată pentru calomnie de către una din fostele iubite ale lui Jimi,
pierde procesul și apoi se sinucide. În urma investigațiilor pe care le-am
făcut pe cont propriu, pot spune că afirmațiile ei din acea perioadă erau
false. Jimi pur și simplu s-a combinat cu cine nu trebuia și dacă ar fi avut o
parteneră mai stabilă, ar fi putut trăi și astăzi. La fel de adevărat este că
ar fi putut să moară din cauza comportamentului destructiv de care a dat dovadă
de multe ori de-a lungul timpului.

Reporter:
Cât de semnificativ este capitolul drogurilor în viața lui Jimi Hendrix?

Charles
Cross: Cred că și acest aspect a fost cumva exagerat. Mulți oameni cred că
melodia Purple Haze este despre LSD, ceea ce e plauzibil. Știm că folosea acest
drog în mod repetat și spre finalul carierei sale drogurile reprezentau o mare
problemă, chiar dacă se nega acest lucru. Avea probleme cu heroina și cu alte
narcotice puternice, care i-au distrus sănătatea. Dar vorbim aici de o perioadă
relativ scurtă din viața sa, de câteva luni, nu de 27 de ani. Cred că problema
este exagerată pentru că dacă ar fi fost atât de distrus pe cât lumea crede că
a fost, cum ar fi putut să susțină 600 de concerte și să producă patru albume.
Pur și simplu nu există suficiente ore într-o zi pentru a abuza de droguri și
în același timp să faci toată munca pe care o făcea Jimi Hendrix. Dar, da,
drogurile au fost o problemă către finalul vieții sale. Nu există nicio
îndoială că în acea perioadă se forța mult peste limite, abuza de droguri, nu
dormea foarte mult. Plus că Jimi a avut parte de un management care îl forța să
lucreze peste puterile sale. Dar atunci când cineva moare, în ultimă instanță
nu poți să dai vina decât pe persoana respectivă pentru lipsa de
responsabilitate. Alegerile au fost ale lui și este păcat pentru că ar mai avut
multe de oferit muzicii.

Reporter

Reporter:
Unul dintre cuvintele folosite cel mai adesea pentru a-l descrie pe Jimi
Hendrix, dincolo de ”legendar” sau ”geniu”, este ”singur”. Dacă ne gândim câți
oameni avea în jur, singurătatea pare că nu avea cum să apară în viața lui.
Dar, totuși a apărut și a fost singur și deprimat.

Charles
Cross: Există o poveste care mi se pare definitorie în acest sens. Înspre
finalul vieții lui, o tânără foarte frumoasă ajunge în culise cu Jimi Hendrix,
iar el o invită în camera lui de hotel. În acea perioadă te gândești imediat că
va fi o noapte plină de sex sălbatic. Dar femeia mi-a spus că în acea noapte
Jimi a vrut doar să vorbească cu ea. Și asta au făcut toată noaptea. Au vorbit
în mare parte despre cum el se simte singur și cum își dorește să întâlnească
oameni cu care să aibă o anumită conexiune, să întâlnească pe cineva cu care să
formeze o familie. În cele din urmă, că sunt staruri sau nu, oamenii își doresc
să aibă persoane apropiate lângă ei. Jimi Hendrix era faimos, dar în același
timp îi era greu să formeze conexiuni cu alți oameni. A devenit o legendă, dar
omul din interior nu a avut parte de stabilitatea la care tânjea, la dragostea
pe care și-o dorea.

Reporter:
Am vorbit mult despre artistul și omul Jimi Hendrix și mai puțin despre muzica
sa. Albumul ”Electric Ladyland” este
considerat a fi capodopera sa. Ce credeți că face acest album să fie atât de
special?

Charles
Cross: Pentru mine este albumul preferat, deși trebuie să admit că am o
slăbiciune și pentru ”Are You Experienced”, despre care am aflat în perioada de
documentare că a fost creat în doar 72 de ore. În contrast, ”Electric Ladyland”
a fost un proiect care aproape l-a ucis pe Jimi. A lucrat la el aproape doi
ani, multe ore de înregistrare, multe repetiții. A ieșit până la urmă un album
dublu pentru că nu a putut tăia materialul și nu încăpea pe un singur album.
Dar cred că este albumul în care prind viață cel mai bine ideile nebunești ale
lui Jimi, idei experimentale. ”Are You Experienced” și ”Axis: Bold as Love”
sunt mult mai orientate către zona pop, în încercarea de a primi minute de
difuzare la radio și a deveni hituri. Cu ”Electric Ladyland”, Jimi nu a avut
nicio îngrădire, motiv pentru care sunt mai multe cântece care au peste șase
minute. Pentru mine acesta este albumul prin care Jimi a vrut să ne spună cam
cum ar fi vrut să sune muzica lui dacă nu ar fi existat presiunea din partea
producătorilor.

Reporter:
Am vorbit și ceva mai devreme despre moștenirea lăsată de Jimi Hendrix, dar aș
vrea să intrăm un pic mai mult în detaliu. Care credeți că sunt cele mai
importante aspecte ale acestei moșteniri?

Charles
Cross: După 40 de ani de când sunt fan Jimi Hendrix și după cei patru ani
dedicați scrierii unei cărți despre el, sunt încă șocat de nivelul măiestriei
sale muzicale. Prin muzica sa reușește să creeze o poveste în mintea mea. Jimi
spunea adesea că în capul lui nu lucrează cu note, ci cu culori. Și cumva asta
este evident și în rândul celor care îi iubesc muzica. Eu aud o simfonie în
cântecele lui Jimi Hendrix. Asculta muzica sa și îmi dau seama că ascult un
geniu al creativității, care explorează atât de multe căi, despre care nici nu
știam că există. E ca și cum cântecele lui creează un univers doar al lor. În
cele din urmă, interesul lui pentru blues, R&B, rock, și modul cum a reușit
să îmbine toate aceste genuri astfel încât să creeze o muzică prin care să
pătrundă în interiorul celor care o ascultă, cred că reprezintă cea mai mare
realizare a lui.

Jurnalistul american Charles R. Cross este autorul uneia dintre cele mai detaliate biografii scrise vreodată despre Jimi Hendrix - A Room Full of Mirrors (2005). El a fost timp de 15 ani editorul revistei muzicale The Rocket, una dintre cele mai importante publicații de gen din Seattle. În 2002 a primit din partea Societății Americane a Compozitorilor premiul pentru cea mai bună biografie pentru volumul Heavier Than Heaven: A Biography of Kurt Cobain. Printre cărțile apărute sub semnătura sa se mai numără Backstreets: Springsteen, the Man and His Music (1989) și Led Zeppelin: Heaven and Hell (1991).

Un documentar despre Jimi Hendrix, în această seară în emisiunea GPS Cultural, de la ora 17:00