PORTRET: Monica Lovinescu: „Adevăratul curaj este cel fără speranţă”

Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost, la rândul ei, o personalitate a culturii româneşti, care şi-a dedicat viaţa şi opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Critic literar, devenită o autoritate în materie de literatură română contemporană, Monica Lovinescu, s-a născut la 19 noiembrie 1923, la Bucureşti. În casa părintească a cunoscut personalităţi literare, în special pe cele grupate în jurul cenaclului „Sburătorul”. Vacanţele şi le petrecea la Fălticeni, în târgul de baştină al Lovineştilor, alături de verii săi deveniţi la fel de celebri: prozatorul Anton Holban, scriitorul Vasile Lovinescu şi dramaturgul Horia Lovinescu.

Impulsionată de acest mediu al elitelor literare, Monica Lovinescu a scris la vârsta de opt ani un basm în revista „Dimineaţa copiilor”, iar la cinsprezece ani, a publicat proze scurte în „Vremea” şi „Kalende”.

După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul „În contratimp” în „Revista Fundaţiilor Regale”, iar după război scrie critică teatrală în ziarul „Democraţia” al lui Anton Dumitriu.

După terminarea Liceului Notre Dame de Sion în 1942, a urmat cursurile Facultăţii de Litere ale Universităţii din Bucureşti. După absolvire (1946), a fost timp de un an asistentă la seminarul de Artă Dramatică condus de Camil Petrescu, apoi a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez.

Evenimentele ce s-au succedat cu repeziciune în România, abdicarea forţată a regelui (30 decembrie 1947) şi instaurarea comunismului au determinat-o să solicite azil politic, luând calea exilului. Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autoritaţile comuniste. Soţia criticului Eugen Lovinescu a murit în închisoarea din Jilava şi a fost înhumată într-o groapă comună, fapt care a marcat-o pe Monica Lovinescu pentru tot restul vieţii.

La Paris, a publicat articole de critică şi istorie literară românească, a făcut zeci de traduceri în franceză, iar în perioada 1951-1975 a realizat emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză.

Traduce în franceză texte româneşti sub pseudonimele „Monique Saint-Côme” şi „Claude Pascal”, cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure („A douăzeci şi cincea oră”) de Constantin Virgil Gheorghiu. A tradus în limba franceză piese de teatru de Ion Luca Caragiale sau poeziile lui Marin Sorescu.  Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din „Histoire du Spectacle” (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965).

În 1962 a început însă colaborarea cu Radio Europa Liberă, devenind una dintre cele mai cunoscute voci ale postului şi unul dintre criticii cei mai vehemenţi ai regimului comunist de la Bucureşti.

Emisiunile „Teze şi antiteze la Paris” şi „Actualitatea culturală românească” pe care a început să le realizeze la Europa Liberă din 1967, au avut o puternică influenţă în România, atât în mediile culturale cât şi în rândul publicului larg.

Prezenţa la microfon nu a făcut-o să-şi abandoneze condeiul: a colaborat în acei ani la numeroase reviste româneşti din exil „Luceafărul”, „Caiete de dor”, „Fiinţa românească”, „Ethos”, „Dialog”, „Agora”.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a păstrat relaţii apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuinţa lor pariziană devenind un nod pentru scriitorii şi personalităţile culturale române aflate în vizită la Paris.

E de ajuns să-i amintim pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban. Au încercat să-l înţeleagă şi l-au susţinut pe prozatorul Paul Goma.

În 1977, Nicolae Ceauşescu aprobă lichidarea incomodei crainice, care este bătută crunt, în faţa locuinţei sale din Paris. Dusă îi comă la spital, scapă cu viaţă. Departe de a se linişti, continuă cu înverşunare să dezvăluie teroarea din ţară.

După Revoluţie, au ales să rămână în Franţa, dar colaborările la „ Europa Liberă” încetează în 1992, pentru că postul şi-a restrâns activitatea.

În 1998, scriitoarea Monica Lovinescu a acordat un interviu redactorului Octavian Silivestru de la Grupul de Istorie Orală al Agenţiei de Presă RADOR a RADIO ROMÂNIA, o mărturie-document despre activitatea sa de jurnalist cultural de radio şi despre biroul parizian al postului Radio Europa Liberă.

„Cu închiderea biroului de la Paris cred că s-a făcut o prostie! Acuma, postul de radio Europa Liberă era pe sfârşite… Cred că s-a făcut o prostie, cred că direcţia acestui post de radio era asigurată de oameni care nu ştiau ce înseamnă nici ziaristica şi care, spre final, aveau noţiuni destul de confuze despre Europa de Est. Şi cred că această schimbare de echipă la „cap”, la Direcţia Centrală a dat rezultate foarte proaste, printre care această hotărâre pe care o cred greşită.”

Scriitoarea a descris anii săi cei mai prolifici de la Europa Liberă: „Nu exista un şef al grupului român, dacă vreţi, Virgil Ierunca şi cu mine am fost poate „şefi”, pentru că aveam emisiunile cele mari şi colaboratorii îi aduceam noi. Deci noi coordonam tot ce privea România la acest birou de corespondenţă. Făceam de aici ceea ce în general celelalte ţări nu făceau… cazul românesc a fost unic, pentru că transmiteam hebdomadar o oră de emisiune, Teze şi antiteze la Paris, a mea, 40 de minute aproximativ; emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea vorbei; şi, de două ori 20 de minute aproximativ, pentru Actualitatea românească, care privea cultura din ţară. Deci ocupam o zi întreagă studioul şi era un număr de ore de emisiune pe care nici o altă naţie nu le avea. Ceilalţi reprezentanţi ai diferitelor secţiuni ai radioului, unguri, polonezi, aveau o dată pe zi sau o dată la două zile o transmitere de corespondenţă din Paris prin telefon.”

„Înregistram câteodată chiar mese rotunde acasă la noi. O masă rotundă care a avut o oarecare importanţă, de pildă cu Mircea Eliade, cu Ionel Vianu şi cu Petru Comarnescu sosit la Paris în anii liberalizării şi crezând că începe marea epocă de libertate, despre Kriterion a fost realizată de la biroul de unde vă vorbesc acuma. De mine însămi – şi ca mediator şi ca tehnician.”

Cele mai semnificative texte-suport ale emisiunilor sale au fost publicate în 1978 în volumul „Unde scurte”, la Madrid.

Cronică a comunismului românesc şi a renaşterii democratice, jurnalul său, publicat în 6 volume (Jurnal 1981 – 1984, Jurnal 1985 – 1988, Jurnal 1990 – 1993, Jurnal 1994 – 1995, Jurnal 1996 – 1997, Jurnal 1998 – 2000), completat de „La apa Vavilonului”, au probat calităţile excepţionale de memorialist ale Monicăi Lovinescu. Aşa cum spunea Emil Hurezeanu, „jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.”

Din anul 1990, Editura Humanitas i-a publicat în România cărţile, jurnalul şi volumele de studii şi articole citite la Radio Europa Liberă.

După Revoluţie, Monica Lovinescu a publicat articole şi în ţară, în reviste literare şi politice – Contrapunct, România literară, 22 – cu acelaşi entuziasm dozat de un lucid şi inteligent spirit critic. Pentru întreaga sa activitate de ziarist şi critic literar, Monica Lovinescu a primit Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, iar în 1999 Ordinul „Steaua României în rang de Mare Cavaler”.

A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca au fost aduse în România şi depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. Monica Lovinescu donase apartamentul, în anul 2000, fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean.

De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.

Dintre toate elogiile care au curs după anunţul morţii sale, cel mai pregnant şi plin de amărăciune pare însă a fi cel adus de Gabriel Liiceanu, editorul din România al operelor Monicăi Lovinescu:

„Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe la Europa Liberă s-au agăţat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră. În ultimii ani, cât a stat literalmente ţintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărţile ei memorabile apărute în acest răstimp în ţară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo românii n-au mai avut nevoie, pur şi simplu, de Monica Lovinescu. La ce bun să ţii minte un om a cărui valoare de întrebuinţare dispăruse într-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte”.

Surse: Arhiva de Istorie Orală a Agenţiei de Presă RADOR, www.enciclopediaromaniei.ro, www.lovinestii.ro, www.observatorcultural.ro, www.revistacultura.ro, www.romlit.ro, www.humanitas.ro

Bibliografie: Gabriel Liiceanu, „Declaraţie de iubire”, Humanitas, 2000; Doina Jela, „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, 1998, 2005, Doina Jela, „O sută de zile cu Monica Lovinescu”, Editura Vremea, 2008

Documentarea: Bianca Ioniţă

Sursa: RADOR