O carte pe zi: Sebastian Torok, Miracolul Del Potro

Realizator Valentin Protopopescu

Dumincă, 3.03.2019,
în emisiunea Răsfăţ matinal: Juan Martin del Potro, un zeu liniştit şi bun

Sebastian
Torok, Miracolul Del Potro, traducere
de Luminiţa Paul, Editura Victoria Books, Bucureşti

Chiar
dacă domeniul sportiv poate să pară unora, necunoscători, unul degradat,
inferior sau nedemn de atenţie intelectuală, vă asigur că lucrurile nu stau
deloc aşa. Mai cu seamă biografiile, poveştile de viaţă ale marilor campioni,
ascund un nucleu impresionant de semnificaţie morală, bun să devină reper în
orice educaţie de elită. De fapt, astăzi mai ales, în epoca dominată de mass
media, nu e rar ca un preşedinte sau un cap încoronat sau un savant ori un mare
artist să fie mîndru şi emoţionat dacă se poate fotografia alături de un atlet
celebru pe mapamond. Şi nu invers. Din punctul meu de vedere, Klaus Iohannis a
fost fericit că s-a pozat alături de Simona Halep, perspectiva opusă fiind
valabilă doar întrucît marea sportivă este o patrioată, dar nu altfel. În situaţia
citată, chiar nu avem ce notorietate să comparăm. Şi nici motive să o facem.

Iată
de ce biografia scrisă de jurnalistul argentinian Sebastian Torok, Miracolul Del Potro, tradusă de Luminiţa
Paul şi apărută la Editura Victoria Books din Bucureşti, este o carte care cu
siguranţă că vă va impresiona. Juan Martin del Potro, tenismenul din ţara lui
Maradona, avea toate datele să se rateze ca practicant al sportului alb. Prea
înalt, măsurînd doi metri fără doi centimetri, părea condamnat la un joc
stereotip, de serviciu şi dreapta, lent, previzibil şi deloc andurant.
Talentul, inteligenţa, voinţa de autodepăşire şi tehnicitatea superioară l-au
transformat pe Turnul din Tandil, aşa
cum este supranumit Delpo, într-un supercampion. La 21 de ani el cîştiga Openul
american, cu o victorie epică în faţa lui Federer. El Flaco părea promis marii
performanţe. Dar apoi a survenit drama. Intervenţie chirurgicală la poignetul
mîinii drepte, apoi trei operaţii la încheietura mîinii stîngi. A revenit de
cîteva ori, mereu mai discret şi mai nesigur. Depresiv, însingurat, a fost pe
pragul retragerii. Dar Juan Martin a găsit resursele lăuntrice ale unei
senzaţionale reveniri, iar anul 2016 dovedeşte asta.

Juan Martin del Potro nu este doar un campion, el devenind
de mult timp o legendă. Mai bătrîn decât orice veac al singurătăţii şi mai
rezistent decât orice tomnatic patriarh, Delpo este sportivul care şi-a depăşit
destinul, unul aspru şi neiertător, întorcîndu-se de pe tărîmul umbrelor. El ar
fi trebuit să fie de multă vreme pensionar,
căci cele patru operaţii la cele două încheieturi ale mîinilor nu îi
rezervaseră alt viitor. Răpus de dureri şi copleşit de depresie, cine i-ar mai
fi dat vreo şansă? Dar uriaşul cel blînd s-a întors din morţi, animat de o
credinţă precum cea a conchistadorilor de altădată. Anul 2016 rămîne ca reper
al unor performanţe unice. Şi 2017. Şi 2018. Dacă avem nevoie de repere morale
pentru copiii noştri, atunci El Flaco este pilda maximă. Iar această carte este
mărturisirea unui campion care a suferit ca om şi s-a autodepăşit, devenind,
cumva, un fel de supraom, de zeu al terenului de tenis. Un zeu liniştit şi bun.