REGINA MARIA ŞI ROMÂNIA MARE
01 Decembrie 2018, 09:43
1 Decembrie 1918 este considerată, pentru istoria noastră, o adevărată piatră de hotar. Atunci, în acele ceasuri, când demnitatea naţională a fost ridicată la cele mai înalte cote ale afirmării, s-a reuşit să se dea expresie adevăratei unităţi a românilor din întregul spaţiu istoric locuit de ei. Revenirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la Patria-mamă România, n-a fost însă doar un simplu artificiu. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înţeles clar că România nu putea evita participarea la acest eveniment. O participare ce se cuvine înţeleasă în legătură cu sarcina obiectivă care se afla atunci în faţa ţării: realizarea statului naţional unitar. Era un ţel care răspundea năzuinţelor arzătoare ale întregului popor. „Noi, nu am intrat ca nişte solicitatori şi nepoftiţi […] - aprecia primul ministru de atunci, Ion I. C. Brătianu - am intrat ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi, atunci când ambasadorul Franţei la Petersburg spunea: dacă România nu intră în război se poate compromite frontul occidental. Am intrat în război atunci când ruşii spuneau: acum ori niciodată.” Iar preţul morţilor, grav răniţilor, prizonierilor ori dispăruţilor a fost însemnat.
* * *
„De obicei, - susţinea Constantin Noica - istoria e făcută pentru a salva trecutul, nu pentru a-l compromite.” Iar acum, la 100 de ani de la acest eveniment, m-am gândit să ne reamintim, pe scurt, ce rol a avut regina Maria, în desăvârşirea actului Marii Unirii.
* * *
Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a marcat pentru România perioada de neutralitate din timpul Primului Război Mondial. Doi ani în care Maria a desfăşurat o muncă stăruitoare pentru a-l determina pe soţul său să urmeze drumul ales de ea: alăturarea ţării noastre Aliaţilor, împotriva Centralilor. Originalitatea şi imaginaţia ei a atras nu o dată atenţia contemporanilor, o dovadă în acest sens fiind şi modul în care a ştiut să-şi încurajeze poporul în momentele sale cele mai grele. De exemplu, atrăgându-i-se atenţia în timpul perioadei în care România îşi declarase neutralitatea - 1914 - 1916, că prea are o atitudine deschisă faţă de cauza Aliaţilor, fapt ce ar putea dăuna politicii ţării, regina a promis că nu va mai scoate nici un cuvânt în acest sens. Şi aşa a şi făcut ! Astfel, la prima recepţie organizată, la care desigur nu puteau lipsi ataşaţii diplomatici sau militari, Maria a ales să poarte o rochie deosebit de elegantă şi cu un amestec de culori foarte vii. Complimentată de Contele Charles de Saint-Aulaire (ambasadorul Franţei la Bucureşti) răspunsul reginei Maria a demonstrat încă o dată că şi fără cuvinte, putea exprima clar ceea ce vrea: „Ce să fac, se ştie că mie nu-mi plac culorile neutre". Atitudinea ei a smuls multe zâmbete, dar în acelaşi timp a fost şi un „duş rece" pentru politicienii români.
* * *
La 15 august 1916, România a intrat în război alături de forţele aliate. Dând dovadă de îndrăzneală şi o energie ieşită din comun, regina Maria s-a înrolat în corpul surorilor de caritate. După ocuparea capitalei de către germani, în decembrie 1916, Armata română, familia regală şi guvernul, au luat calea exilului la Iaşi. De aici, Maria a participat la toate durerile poporului, anii războiului demonstrând tuturor, dar mai ales românilor, că regina lor s-a identificat total cu ţara sa adoptivă. Îmbrăcată în uniforma albă a maicilor infirmiere, trecea printre rândurile soldaţilor răniţi, oprindu-se la fiecare pentru a oferi un pachet de ţigări, o carte de rugăciuni sau o bucată de pâine, pe care o tăia ea însăşi. Cu prilejul acelor vizite, doctorii au încercat să o convingă să poarte mănuşi de cauciuc pentru a putea fi protejată, însă regina Maria a refuzat afirmând: „Cum aş putea să le cer să sărute cauciuc din India ?”
Toate acestea i-au adus denumirea de „mama răniţilor", şi au reuşit în mică măsură să-i uşureze greaua suferinţă la care a fost supusă ea însăşi, în acele momente. Cel mai mic dintre copiii săi, Mircea (în vârstă de numai trei ani), murise de febră tifoidă, cu o lună înainte de părăsirea Bucureştiului. A fost perioada când, în jurnalul său, Maria şi-a notat: „Sunt regină ! Aparţin poporului meu, trebuie să trăiesc pentru el şi teama nu are ce căuta în sufletul meu..."
* * *
Activitatea reginei nu s-a rezumat însă doar la îngrijirea soldaţilor. Cu o voinţă nemaipomenită, ea a susţinut ideea rezistenţei Armatei române în „triunghiul morţii", petecul de pământ ce mai rămăsese liber din România. După ce noul guvern român a semnat pacea separată cu Germania, regina, indignată de trădarea Rusiei, nu s-a dat în lături să intre în concurenţă cu agitatorii bolşevici. Astfel, ea le vorbea pe front soldaţilor ruşi, despre libertate, democraţie şi reformă.
* * *
Primul Război Mondial s-a încheiat la 11 noiembrie 1918. Imediat după semnarea armistiţiului, regele şi regina şi-au făcut intrarea triumfală în Bucureşti. Reîntoarcerea a fost descrisă emoţionant de Maria, în însemnările sale: „Transilvania, Bucovina, până şi Basarabia ! România Mare ! Parcă îmi vine ameţeala când îmi dau seama de mărinimia soartei.”
* * *
Conferinţa de Pace de la Paris, şi-a deschis lucrările în anul 1919. Aici, nimeni nu avea o inimă mare şi nimeni era dispus să recunoască fidelitatea absolută, de care dăduse dovadă statul român, la cauza Aliaţilor. Viitorul României Mari nu apărea prea sigur în conversaţiile oamenilor politici şi diplomaţilor străini. Era momentul ca regina să intre în scenă. Ea s-a deplasat în capitala Franţei, cu trenul, unde a ajuns după cinci zile. Primirea ce i s-a făcut a fost una oficială, deşi misiunea sa era neoficială. Şi asta pentru că regina Maria venea cu un palmares al rezistenţei în faţa Puterilor Centrale. Era socotită o eroină, o persoană cu o vastă cultură. Dar, pe lângă toate acestea era o femeie agreabilă, foarte frumoasă, lucru de care era conştientă. „Toată onoarea ce mi s-a acordat este adresată ţării mele, iată de ce sunt încântată să văd că Parisul îşi pierde puţin capul după mine.” - a notat Maria la 7 martie 1919. Se spune că întrebată de primul-ministru francez George Clemenceau, „Pentru ce a venit în capitala Franţei ?”, Maria a răspuns: „Ca România să aibă o faţă frumoasă la Paris !” Iar cel care era cunoscut pentru duritatea sa, fiind poreclit „tigrul", a zâmbit şi nu numai că a primit-o în audienţă (unde a rămas mai mult decât se hotărâse iniţial), dar a şi condus-o apoi personal la plecare, până la maşină.
VASILESCU GABRIELA
