PORTRET: V. A. Urechia, istoric, profesor universitar, scriitor şi om politic – 120 de ani de la dispariţie

Motto: „Cultura este arma cea mai puternică. O naţiune incapabilă de a se putea dezvolta, este incapabilă de a-şi apăra existenţa. De aceea toate naţiunile, recunoscând cultura de primă condiţie a existenţei şi măririi lor, s-au străduit să-şi întrebuinţeze toate forţele spre a înainta în cultură… Ce va fi această ţară cultivată, dacă proprietarii ei nu vor poseda cultura necesară pentru a-i putea apăra existenţa? Căci astăzi cultura este arma cea mai puternică şi neînvingibilă!”

Luni, 22 noiembrie, se împlinesc 120 de ani de la moartea lui Vasile Alexandrescu Urechia, istoric, profesor universitar, scriitor şi om politic, membru fondator al Academiei Române. A studiat la Paris, unde a înființat ziarul unionist Opiniunea, organ al românilor din străinătate, iar în 1858 a editat ziarul unionist Zimbrulu și Vulturulu. A editat numeroase culegeri de documente și hrisoave interne și externe, a scris o Istorie a românilor în 14 volume și o Istorie a școalelor în 4 volume (1892 – 1901), a abordat majoritatea genurilor și speciilor literare. În calitate de om politic, a fost deputat și senator de Covurlui și de Galați din 1867 şi ministru al Instrucţiunii Publice. Urechia a fost pe tot parcursul vieţii un luptător înflăcărat pentru desăvârşirea unităţii naţionale şi pentru cultivarea conştiinţei naţionale.

Pentru activitatea sa excepţională şi pentru dragostea puternică pentru ţară, a fost numit „podoaba şi mândria neamului românesc”…

Vasile Alexandrescu Urechia – Vasile Popovici, pe numele avut la naştere – a venit pe lume la 15/27 februarie 1834, la Piatra Neamţ, fiind fiu al clucerului Alexandru Popovici şi al Euphrosinei Photinia.

Şi-a început studiile în şcoli particulare, devenind într-un final bursier al Academiei Mihăilene din Iaşi, acolo unde şi-a schimbat şi numele, din Popovici, numele avut la botez, în Alexandrescu (după prenumele tatălui). Aflând din documentele familiei că îşi trage originea de la vechiul cronicar al Moldovei, şi-a luat ulterior numele de Urechia.

Frecventează, aşadar, şcoala particulară din casele boierului Dumitrache Stan, unde studiază cu tatăl lui A.D. Xenopol, la Piatra Neamţ, apoi studiază la Pensionul privat al elveţianului  Ernest Ballif de la Oşlobeni.

Se înscrie, apoi, la Şcoala preparandă de la „Trei Ierarhi” din Iaşi şi, în 1844, este bursier al Academiei Mihăilene din Iaşi.

După Revoluţia de la 1848, Academia Mihăileană fiind închisă, a practicat diverse profesii pentru a se întreţine: meditator, copist la poliţie, practicant la cancelaria „Departamentului din lăuntru”.

În anii 1855-1857, pleacă cu o bursă acordată de „Societatea pentru ajutorarea tinerilor români la învăţătură” la studii la Paris, unde îşi susţine mai întâi bacalaureatul în filosofie, la 18 august 1856, se înscrie la „Facultatea de Litere din Paris” pentru a obţine licenţa (1856-1857). Va frecventa în paralel cursurile de filosofie, literatură şi drept ale Universităţii Sorbona din Paris.

În perioada studiilor pariziene, în 1856, a fost desemnat în funcţia de secretar al Cancelariei de Propagandă Unionistă, condusă de Iosafat Snagoveanu.

În 1857, la Paris, a fost redactorul şi directorul săptămânalului în limba română „Opiniunea”, revistă în care a mediatizat necesitatea Unirii.

La finalul anului 1857, se stabileşte la Iaşi, în anul următor este asesor la secţia a doua a Tribunalului din Iaşi, iar mai apoi devine profesor de literatură română şi limbă latină la Gimnaziul Central din Iaşi şi profesor de istorie universală şi literatură la Universitatea din Iaşi.

În anul 1859, este director al Departamentului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Moldova, iar în 1859-1860, este ministru ad-interim al Departamentului Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul lui Mihail Kogălniceanu.

În anul 1860, devine fondator al Societăţii „Atheneul român” din Iaşi şi redactor al revistei „Atheneul Român”, iar în anul următor a fost redactor al ziarului „Dacia”.

A editat Anuarul General al Instrucţiunii Publice din România (1863-1864 şi 1864-1865) şi Buletinul Instrucţiunii publice şi a fost profesor de istorie şi geografie la Şcoala Militară.

În anul 1864 se mută la Bucureşti, iar din 31 iulie acelaşi an, devine director general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

În perioada 1864 – 1901, a fost profesor universitar la Catedra de Istoria românilor şi Literatura română de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

La 31 octombrie 1865, a devenit fondator al Societăţii „Ateneul Român” din Bucureşti, fiind, mai apoi, preşedinte şi vicepreşedinte al acesteia în mai multe rânduri.

A fost membru fondator al Societăţii Literare Române (1866), a fost membru fondator al Societăţii Academice Române – noua denumire a forului – (2 iunie 1867) şi secretar general al acesteia (1872-1873) – organism devenit, din 1879, Academia Română.

În anul 1868 a devenit membru corespondent al Academiei din Madrid şi membru de onoare al Societăţii „Des amigos del pais de Madrid”.

În anul 1869, a fondat, alături de Mihail Kogălniceanu, ziarul „Adunarea naţională”, în acelaşi an participând, împreună cu Alexandru Odobescu, la Congresul de Arheologie de la Paris.

Din acelaşi an, este deputat la colegiul III de Covurlui, candidatura fiindu-i susţinută de Mihail Kogălniceanu.

Tot atunci, împreună cu Dimitrie Bolintineanu şi părintele Averchie a pus bazele Şcolii macedo-române din Bucureşti.

După anul 1873 colaborează cu Dimitrie August Laurian și Ștefan Michăilescu la „Revista contimporană”, revistă anti-junimistă, despre care George Călinescu spunea: „Revista avea prestigiu și junimiștii în sinea lor se îngrijorară”. Revista a debutat cu un studiu al lui Urechia despre Miron Costin, cu niște „Suvenire” despre poetul Conaki de Gheorghe Sion și o nuvelă istorică a lui Pantazi Ghica, Marele vistier Cândescu, toate aceste scrieri fiind criticate de Maiorescu în celebrul său eseu „Beția de cuvinte”. Urechia îi va răspunde lui Maiorescu în „Revista contimporană” prin „Noua direcțiune” din Iași, dar replica este insuficientă, însă nu lipsită de interes pentru justețea unor puncte de vedere.

În aceași perioadă, Urechia a mai avut un conflict cu un fost angajat și colaborator de-al său, Ronetti-Roman, care într-un pamflet, „Domnul Kanitferstan”, afirma că a fost șocat să afle că Urechia este antisemit.

Urechia începe să colaboreze cu C. A. Rosetti și grupul radical din jurul său, grup care formează, în anul 1875, Partidul Național Liberal. Va fi, în dese rânduri, nemulţumit de politica Partidului Liberal şi va vota împotriva partidului de câte ori a considerat că opiniile sale nu coincid cu politica formaţiunii.

În perioada 10 aprilie 1881 – 31 iulie 1882, Urechia a fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul condus de Dimitrie Brătianu.

În 1887, a fost fondator, iniţiator şi preşedinte al Societăţii de Cultură Macedo-Române şi iniţiator şi membru al Societăţii „Miron Costin” din Bucureşti.

În anul 1889, a înfiinţat Biblioteca Publică de la Galaţi, donând biblioteca sa personală şi, în 1901, a editat „Buletinul Fundaţiunii Urechia”, pe lângă Biblioteca din Galaţi.

V.A. Urechia a fost întemeietor şi preşedinte al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (1893-1897) şi membru al Societăţii Franceze de Arheologie pentru conservarea monumentelor istorice (1897).

A fost membru (1897) şi preşedinte de onoare (1899) al Consiliului Heraldic al Franţei

În anul 1900, a fost numit consul general al Republicii Ecuador în România iar în 1901 a fost ales vicepreşedinte al Senatului României.

A fost, de asemenea, membru onorific al Societăţii „Ovidiu” din Constanţa, membru al Societăţii Etnografice din Paris şi delegat general al Societăţii Etnografice pentru România, preşedinte al Societăţii Române de Gimnastică, Scrimă şi Dare la Semn şi iniţiator şi membru al Societăţii „Transilvania”.

Opera sa începe cu „Istoria românilor” (14 volume, 1891-1902), „Istoria școalelor de la 1800-1864” (4 volume, 1892-1904) şi „Domnia lui Ioan Caragea” (1897-1898). Urechia a lăsta posterităţii o serie de documente importante precum „Documente dintre 1769-1800” (1889), „Documente relative la anii 1800-1833” (1889), „Documente inedite din domnia lui Al. Moruzi” (1895) sau „Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierei lui Bandinus de la 1646 urmat de text, însoțit de acte și documente” (1895).

Proza creată de Urechia cuprinde volumele „Grinda de aur sau Prevederea unui părinte bun”, „Logofătul Baptiste Veveli” şi „Coliba Măriucăi”, iar dramaturgia pe care a scris-o cuprinde ”Cum era ea?”, „Fidanțata imperatorului”, „”Vornicu Bucioc”, „Banul Mărăcine” şi „Curtea lui Neagoe Vodă”.

Urechia a scris, de asemenea, şi un studiu, „Schițe de istoria literaturii române” (1885).

Pentru activitatea sa excepţională, Urechia a fost recompensat cu Diploma de Onoare din partea Congresului Internaţional de Orientalistică, „pentru servicii aduse operei internaţionale” (1873), Diploma şi bustul reprezentându-l pe V.A. Urechia (operă a sculptorului Wladimir Hegel), oferite în semn de recunoştinţă pentru „savanta sa activitate” din partea Institutului Etnografic din Paris (1878),

„Marea medalie de bronz” a Institutului Etnografic din Paris, în semn de recunoştinţă pentru serviciile sale (1880), Ordinul „Coroana României”, în grad de „Mare ofiţer”, conferit prin Decretul Regal nr. 1529 din 26 mai 1882, însemnele şi brevetul de ofiţer al ordinului „Legiunea de onoare” din partea Preşedintelui Republicii Franceze, Diploma de Onoare cl. I pentru pomicultură şi arboricultură din partea Juriului General al Exposiţiunei Cooperatorilor din Ţară (1883), Premiul „H. Rădulescu” al Academiei Române pentru Istoria şcoalelor de la 1800-1864, în 4 volume (1890), Diploma de membru onorific al Consiliului Heraldic al Franţei (1897) şi Diploma „Viro clarissimo” oferită de către Conimbricensis Instituti Praeses Sociique, Vale (1900).

1. A. Urechia a murit la Bucureşti, la 22 noiembrie 1901, la vârsta de 67 de ani.

RADOR: de Răzvan Moceanu