PORTRET: Simion Mehedinţi – întemeietorul geografiei române moderne

Motto: “Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ.” – Simion Mehedinţi

Marţi, 16 octombrie, se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Simion Mehedinţi, una dintre cele mai reprezentative personalităţi ştiinţifice şi culturale ale ţării, cu rol important în dezvoltarea gândirii geografice și geopolitice în România, întemeietorul georgrafiei române moderne.

Simion Mehedinți s-a născut la 16 octombrie 1868, la Soveja, însă naşterea sa a fost declarată oficial două zile mai târziu. Simion Mehedinţi a fost ultimul născut din cei 11 copii ai lui Neculai – dascăl la biserica satului – şi Voicăi Mehedinţu, însă 7 dintre copiii familiei aveau să moară după primii ani de viaţă din cauza vărsatului. Cei patru copii care au supravieţuit au fost: Neculai – seminarist la Cetatea Albă şi preot la Păuneştii Vrancei, Marina, căsătorită cu preotul Constantinescu în Soveja, Ion, preot la Soveja, şi Simion, academician, întemeietorul geografiei române moderne.

A absolvit primele trei clase la Soveja, apoi, următoarele două clase le-a urmat la Vidra „unde se adunau copiii fruntaşilor din toată Vrancea”.

A urmat, apoi, timp de 4 ani, Seminarul de la Roman, apoi un an la Seminarul Central de la Bucureşti, un alt an la Liceul „Unirea” din Focşani şi alţi trei ani la Colegiul „Sfântu Sava” din Bucureşti. Pe parcursul anilor de învăţătură, profesorii i-au sădit în suflet pasiunea pentru istorie, matematică şi pentru limba latină, apoi, după încheierea liceului a primit o bursă la Seminarul Normal Superior, unde Simion Mehedinţi a avut norocul de a întâlni doi mari profesori, Titu Maiorescu şi Alexandru Odobescu, personalităţi care îi vor marca întreaga viaţă. Maiorescu i-a influenţat decisiv dragostea pentru profesorat, ataşamentul faţă de tineri şi pasiunea excursiilor, concretizată în celebrele Congrese de peste ani ale profesorilor de geografie (1904-1942), iar Odobescu i-a consolidat înclinaţia către frumos şi orientarea spre geografie, şi l-a recomandat pentru o bursă oferită de Societatea Geografică Română.

În perioada 1889-1892, a parcurs studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde Simion va desfăşura o prodigioasă activitate de organizare a studenţilor în cadrul „Ligii pentru unitatea culturală a românilor”, înfiinţată la 24 ianuarie 1891. Cel mai semnificativ aspect al activităţii de aici îl reprezentau conferinţele susţinute de Mehedinţi, alături de alte personalităţi ale vieţii noastre culturale precum V. A. Urechia, B. Şt. Delavrancea, C. Rădulescu-Motru, N. Iorga şi alţii, prin care au evidenţiat continuitatea şi unitatea poporului român. În aceastaă direcţie milita şi „Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria”, realizat de către Mehedinţi împreună cu P. P. Negulescu, tradus în limba franceză, multiplicat în 13.000 de exemplare şi difuzat în întreaga Europă, un demers care avea să irite peste măsură guvernul de la Budapesta.

După absolvirea examenului de licenţă, cu calificativul Magna cum laude şi la îndemnul lui Odobescu, Mehedinţi obţine, de la Societatea Română de Geografie, o bursă pentru a studia geografia la Paris.

În 1893, el ajunge în Franţa, unde se avântă cu acelaşi elan şi în activitatea de instruire pe tărâmul geografiei, însă, fiindcă la Sorbona se predau cursuri de geografie regională – geografia coloniilor franceze – Mehedinţi ajunge la École Normale Supérieure, unde erau primiţi cei mai aleşi tineri francezi destinaţi carierelor intelectuale.

La Paris, Simion Mehedinţi continuă activitatea în cadrul secţiei locale a Ligii, unde iniţiază o „Cartă”, o foaie volantă, scrisă de mână, gândită ca un periodic lunar, exprimând o concepţie politică, menită să imprime tineretului studios o orientare naţional-politică unitară.

Apoi Mehedinţi se deplasează pentru studiu la Berlin, unde şcoala geografică era cu mulţi paşi înainte, prin activitatea unor înaintaşi ca Humboldt şi Ritter.

În Germania, contactul cu etnograful Adolf Bastian îi va deschide drumul spre o altă ştiinţă-pivot pentru istorie, geografie, pedagogie – etnografia, lucru care l-a determinat să continue pregătirea la Universitatea din Leipzig, unde a aprofundat „latura antropogeografică a geografiei”.

În anul 1896 este cuprins de surmenaj, revine pentru o perioadă în ţară, pentru a preda limba germană la Liceul Naţional din Iaşi, apoi revine la Leipzig pentru finalizarea tezei de doctorat, obţinând diploma de doctor în filosofie (specialitatea geografică), cu calificativul „suma cum laude”.

Mehedinţi revine în ţară, la Facultatea de Litere din București, la prima catedră de geografie înființată în România, în mai 1900, iar la 3 noiembrie 1900 predă primul curs universitar de geografie, moment care a reprezentat actul de naştere al acestei ştiinţe în ţara noastră. În disertaţia inaugurală, intitulată „Obiectul geografiei”, Mehedinţi impresionează prin maturitatea gândirii sale, prin modul în care un tânăr profesor relevă legile care guvernează cele patru sfere ce compun Terra. Cuvântul cheie pe care se sprijină argumentaţia lui Mehedinţi este: diferenţierea – „dezvoltare progresivă prin diferenţiere”; diferenţierea învelişurilor telurice – litosferă, hidrosferă, atmosferă, biosferă, din care decurge definiţia geografiei. Din această scânteie, din sesizarea acestei esenţe se va naşte opera sa fundamentală „Terra – introducere în geografie ca ştiinţă”.

În anul 1902, Simion Mehedinţi se căsătoreşte cu Maria Cicei, fiica unui mocan din Ardeal, ei având doi copii: Maria-Simona (n. 1903) şi Emil (n. 1905). Casa familiei se afla în Bucureşti, în Str. Dimitrie Racoviţă nr. 12, aici aveau loc întâlnirile „Junimii” şi tot aici, peste ani, avea să se instaleze sediul Institutului Geografic Român.

În ianuarie 1907, Simion Mehedinţi devenea directorul revistei „Convorbiri literare”, în anul 1908 devenea membru corespondent al Academiei Române, la 14 septembrie 1914, este ales director al „Duminecii poporului”, iar în anul 1915, Mehedinţi a devenit membru plin al Academiei Române, dar, din cauza războiului, şi-a rostit Discursul de recepţie la Academia Română, cu tema „Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale”, abia la 6 iunie 1920.

În anul Marii Uniri – 1918 – în perioada martie-octombrie, a fost ministru al instrucţiunii şi cultelor în Guvernul Marghiloman, mandat în timpul căruia a trecut prin Parlament, cu unanimitate de voturi, două legi ale învăţământului – Legea eforiilor şcolare şi Legea şcolilor pregătitoare şi a seminariilor normale – , prin care a urmărit reformarea învăţământului rural. După încheierea mandatului, profesorul Mehedinţi a dorit să-şi continue activitatea didactică şi ştiinţifică şi să rămână departe de activităţile politice.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în anul 1943, profesorul C. C. Giurescu, ginerele lui S. Mehedinţi, a plecat la Istanbul, trimis de Mihai Antonescu, pentru a înfiinţa un „Institut Cultural Român la Ankara”, acţiune la care „colaborează şi prof. S. Mehedinţi”, conform mărturiilor vremii. Astfel, în perioada 1943 – 1946, familiile C.C. Giurescu, Simion Mehedinţi şi Emil Mehedinţi au locuit la Istanbul. De acolo, Simion Mehedinţi trimite Academiei Române actul prin care donează acesteia, biblioteca personală, alcătuită din: cărţi, hărţi, atlase, manuscrise. De asemenea, în act se preciza că donează „Casa de citire”, din casa părintească de la Soveja, „cărţile populare care pot fi citite de săteni (dacă sunt în două exemplare)”, iar şcolii din Soveja, îi dăruieşte „o grădină şi un loc de pepinieră – [pentru instruirea practică a elevilor n. a.] – cumpărat acum zece ani din proprietatea statului”. În acelaşi timp, „ca proprietar al revistei Convorbiri literare, prin act semnat de întemeietorii Junimii – care se află în plicul sigilat de la Academie – dăruiesc şi această revistă tot Academiei Române”, se arăta în acest act.

În 1946, Mihedinţi revine în ţară, însă găseşte casa rechiziţionată, aici aflându-se deja instalată Confederaţia Generală a Muncii – iar biblioteca sa, una dintre cele mai valoroase din ţară, era dispărută. Un an mai târziu, era exclus din rândurile membrilor Academiei Române, fiindcă a refuzat orice compromis politic.

În perioada 1946-1950 a locuit într-o singură cameră, pe Strada Berzei nr. 47, în casa lui C.C. Giurescu, însă, la 30 iunie 1950, după arestarea lui Giurescu, casa familiei acestuia a fost confiscată, familia a fost evacuată împreună cu familia Mehedinţi şi toţi au fost duşi într-un ghetou plin de ploşniţe din Strada Alexandru Moruzi nr. 27. Ulterior, prin grija părintelui Balaur, devenit şi duhovnicul savantului, Mehedinţi s-a mutat în casa parohială a Bisericii Mavrogheni, unde a locuit până în anul 1957, când a reintrat în posesia casei familiei care fusese confiscată, fără a primi, însă, înapoi niciun alt bun din averea inestimabilă a familiei.

Simion Mehedinţi a trecut la Domnul la 14 decembrie 1962, la București, într-un anonimat total, la vârsta de 96 de ani.

Treptat, valoarea operei sale a fost redescoperită, mai întâi a celei cu caracter strict geografic, apoi şi a celeilalte. Desigur, pot fi de comentat simpatiile sale pentru ideile legionare din timpul vieţii, însă, pe de altă parte, după plecarea sa, i s-au redescoperit caracterul generos, deschiderea spre ceilalţi, dialogul pe care l-a promovat între elite şi oamenii de rând, astfel că, în pofida numeroaselor chestiuni care, după atâtea decenii de evoluţie a ştiinţei, i se pot imputa, opera sa rămâne plină de sugestii remarcabile, deopotrivă în planul strict ştiinţific sau în cel mai larg al culturii.

Talentul său scriitoricesc, manifestat în toate mediile culturale româneşti, îl îndreaptă pe savantul polivalent şi spre scrierile religioase, cu o dăruire exemplară izvorâtă din sufletul său de smerit creştin ortodox. Profesorul Simion Mehedinţi a lăsat Bisericii Neamului lucrări valoroase în care a făcut precizări istorice şi geografice şi a dovedit o foarte bună cunoaştere a Sfintei Scripturi, fiind un demn continuator al familiei sale, în care credinţa a reprezentat stare de spirit, mod de viaţă şi profesiune.

Omul de ştiinţă trata Pământul ca pe „casa de educaţie neamului omenesc”, Mehedinţi fiind preocupat permanent de valoarea educativă a ştiinţei, în general, şi a geografiei, în special, a menirii omului de ştiinţă care, prin meditaţia sa liniştită, înlocuieşte inconştienţa şi aiureala plebei nepolitice şi politice, veghind interesele superioare ale omenirii” şi la dezvoltarea permanentă a poporului din care face parte…

de Răzvan Moceanu / RADOR