PORTRET: C.A. Rosetti – spiritul înflăcărat al revoluţiei paşoptiste

Miercuri, 2 iunie, se împlinesc 205 de ani de la naşterea omului politic liberal, scriitorului şi jurnalistului Constantin Alexandru Rosetti, militant de seamă al luptei pentru Unirea Principatelor Române şi unul din conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. A fost un om marcat de un patriotism neobosit, un iubitor de libertate, una dintre cele mai mari personalități din istoria României, cu o contribuție culturală, politică și socială inegalabilă.

* * * * *

Rosetti începe studiile în familie, sub supravegherea părinţilor săi, însă, fiind o fire neastâmpărată, familia sa apela la o oarecare doamnă Cornescu, prietenă de familie, care prin frumuseţea sa reuşea să îl tempereze pe copil.Constantin Alexandru Rosetti s-a născut la 2 iunie 1816, la Bucureşti, fiind descendent al unei vechi familii boiereşti, fiul spătarului Alexandru Rosetti (născut la Constantinopol în anul 1759) şi al Elenei Obedeanu – mama sa punându-şi puternic amprenta asupra creşterii şi educaţiei fiului său.

La vârsta de 13 ani, Rosetti ramâne orfan de tată și este crescut, mai departe, de mama sa, Elena, şi de fratele său mai mare, Dimitrie.

Despre postelnicul Dimitrie Rosetti putem spune că era un om foarte cult, cu o memorie fantastică, fiind, pentru fratele său, un model, de la primele lecturi în viaţă, până la dragostea pentru muncă şi sentimentele alese pentru conaţionali.

Urmează apoi cursurile la școala Sf. Sava, unde se deschisese clasa de limba franceză, sub îndrumarea lui lui I.A. Vaillant, şi unde se studiau Motesquieu, Voltaire, sau Boileau. Rosetti era coleg aici cu Costache Bălăceanu, Nicolae Budișteanu, Ion Ghica, Grigore Sc. Grădișteanu, Scarlat N. Filipescu şi G. Alexandrescu, profesorul lor fiind cel care încerca să-și educe elevii în spiritul gândirii revoluționare franceză și al necesităţii unei noi orânduiri sociale.

La vârsta de 16 ani, în 1833, intră în Armată (oştirea naţională), înființată prin Regulament Organic, unde va fi coleg, printre alţii, cu Ion Câmpineanu, C. Filipescu, Ion Voinescu I, Ion Voinescu II, N. Golescu, Christian Tell, Cezar Boliac, iar în anii care au urmat, pe aici au trecut şi I. C. Brătianu, G. Alexandrescu, N. Bălcescu.

În anul 1836, cariera militară a lui Rosetti se încheie, personalitatea sa fiind mult prea relaxată şi prea glumeaţă pentru spiritul pe care încercau să îl impună comnadanţii oştirii.

În anii următori, Rosetti duce o viaţă boemă, presărată din plin cu petreceri, numeroase vizite şi amoruri, luându-şi porecla „Berlicoco”. Despre relaţiile sale cu reprezentantele sexului frumos, Rosetti scria: „Femeile o să-mi fure capul. La mine geniul este în inimă, iar nu în cap”.

Totuşi din această perioadă a vieţii sale, este de reţinut că începe să-şi exerseze talentul de poet, una dintre cele mai remarcabile realizări fiind poezia “A cui e vina?”, scrisă în anul 1839.

În 1842 este numit şef al poliţiei din Piteşti, apoi devine preşedinte al Tribunalului comercial din Bucureşti.

În anul 1843 participă  la înființarea societății secrete Frăția, alături de N. Bălcescu, Christian Tell și Ion Ghica.

În anul 1844 pleacă la Paris, unde studiază pe cont propriu limba latină, limba engleză şi germana, dar frecventează şi cursurile universității libere „College de France”, unde urmează cursurile de istorie universală, literatură și filosofie şi unde îi cunoaşte pe Jules Michelet și pe Edgar Quinet, cu care leagă prietenii strânse. Aici Rosetti îşi cizelează dorinţele sale mai vechi de a deveni un luptător şi un deschizător de epocă, punea pasiune în toate activitățile sale, iar succesele îl bucurau ca pe un copil. Despre această perioadă Rosetti scria: “Mii de științe ce pe toate doresc să le aflu; mare parte îmi trebuiesc, multe-mi și plac și să nu le ştiu ! Și nu poți nici măcar să le asculți ! Totuși a-și avea o idee de ele, a-și vedea până unde s-a ridicat omul. Și nu pot asculta decât foarte puține ! Și vreme nu am să lucrez mult, și vreme nu am să adăst mult știința, căci vârsta trece, căci Românul are sete și foame; am eu cel puțin pentru dânsul ?”

În anul 1844, cu ajutorul lui Jules Michelet, este iniţiat în masonerie, devenind membru în Loja „Trandafirul Perfectei Tăceri” din Paris, în care a primit, în timp, toate gradele.

La 13 decembrie 1844 moare şi mama sa, acesta fiind cel mai dureros moment din tinerețea sa. Dealtfel, legat de acest eveniment trist, Rosetti afirma: “Nenorocirea cea mai mare care cade pe om este când pierde pe mama sa, căci numai atunci omul pierde într-adevăr, pentru că pierde singura fericire ce are pe pământ, aceea de a fi iubit” fiindcă “după părerea mea, numai mama iubește” toate celelalte iubiri fiind doar “niște copii, niște caricaturi ale iubirii…Știu că pentru toată viața o să am astă durere mai cu seamă că omul, după ce pierde simte și mai bine ce avea”.

După moartea mamei sale, la jumătatea anului 1845, pleacă din nou la Paris, unde participă din nou la cursuri, şi încearcă, alături de moldoveanul Scarlat Vârnav, să întărească relaţiile dintre studenţii valahi şi cei moldoveni, pe baza idealurileor de autodeterminare naţională şi dreptate socială.

În decembrie 1845, se înfiinţează Societatea studenţilor români din Paris, al cărei scop declarat era să-i ajute pe tinerii cu o situaţie socială mai slabă, să studieze la Paris, preşedinte fiind ales Ion Ghica, secretar C. A. Rosetti, iar casier Scarlat Vârnav.

În iulie 1846 se întoarce la Bucureşti, unde deschide, împreună cu doi prieteni străini care locuiau în Ţara Românească – economistul austriac Erik Winterhalder şi britanicul Effingham Grant, viitorul său cumnat, o librărie, iar în noiembrie 1846 cumpără tipografia „Asociaţiunii literare a României”, cea care acoperea activitatea societăţii secrete Frăţia. În această tipografie Ion Ghica își publica “Albumul”, în care scria o serie de articole care îl deranjeză pe Domnul Bibescu, care dispune dizolvarea  asociației și publicației acesteia pentru a fi reconstituită sub protecția sa.

Ca urmare, la 30 aprilie 1847 asociația este reconstituită sub semnătura lui I. Ghica, Iancu Văcărăscu, C.GR.Filipescu, St.Golescu, C.Bolliac, N. Bălcescu, Petrache Poenaru, Voineștii, G. Alexandrescu, I.D.Negulici și sub protecția lui Bibescu. În acest moment, conflictul dintre viitorii revoluționari și Bibescu este la cote maxime, dar duce în cele din urmă, la înlăturarea lui Bibescu și a regimului feudal.

În anul 1847, Rosetti se căsătoreşte cu Mary Grant, devenită Maria Rosetti, o domnişoară de origine scoţiano-franceză, sora consulului englez la Bucureşti, Effingham Grant, el însuşi căsătorit cu o româncă, Zoia Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă. Maria Rosetti este cea care avea să constituie modelul pentru tabloul „România revoluţionară” pictat de C.D. Rosenthal, prietenul lui Rosetti.

În anul 1848 Rosetti ia parte la înfiinţarea Lojii bucureştene Lumina, apoi, după întoarcerea tuturor tinerilor idealiști plecați la studii, Rosetti organizează în casa sa mai multe întâlniri în care se pregăteau așa numitele acțiuni revoluţionare, întâlniri la care participau N.Bălcescu, Al.Glescu-Arapila, I.Ghica, N. Creţulescu, Dumitru şi Ion Brătianu. Toată lumea cade de acord că revoluția trebuie pornită simultan la București, Ploiești și Islaz, iar Bălcescu propune data de 11 aprilie 1848, în prima zi de Paşti, pentru declansarea ostilităţilor, însă Brătianu nu este de acord dorind să aștepte ajutorul lui Lamartine și a luptătorilor din Transilvania.

Tinerii luptători erau înarmați cu puști cu o singură țeavă cumpărate „la negru”, iar fondul comitetului revoluționar era de 2500 de galbeni – adică 25.000 de franci – din care 1000 erau aduşi de Rosetti.

Deşi pregătirile erau încheiate, revoluția se amână cu 2 luni, iar Lamartine îi sfătuiește prin Rosetti și Ghica să facă o înțelegere cu Imperiul Otoman.

La 5 iunie 1848, se hotărăște demararea revoluției, iar Rosetti îl conduce pe Heliade cu trăsura sa până dincolo de bariera capitalei de unde pornea mai departe spre Islaz.

Pe 9 iunie, Iancu Manu îl arestează pe Rosetti, dar proclamația de la Islaz fusese deja citită și revoluția începuse.

La 10 iunie, are loc un atentat asupra domnitorului Bibescu, însă acesta scapă teafăr, cere ajutorul armatei, însă aceasta îi atrage atenţia că refuză să tragă în frații lor.

La 11 iunie, Bibescu semnează, la București, Proclamația de la Islaz, se formează un nou guvern provizoriu, iar C.A.Rosetti este numit prefectul poliției în locul lui Iancu Manu, apoi un grup de circa 50 de oameni se deplasează la arest pentru a-i da vestea lui Rosetti, care ține o cuvântare, apoi toți adepții revoluției sunt eliberați.

În acea noapte apare  primul număr al “Pruncului român” – primul ziar revoluționar românesc, Rosetti devenind redactor şi publicist al acestui ziar. Aici, Rosetti îşi face cunoscute idealurile de unire cu Moldova, populaţia fiind efectiv cucerită de stilul jurnalistic al lui Rosetti dar, mai ales, de discursurile sale.

La 13 iunie 1848, Bibescu demisionează, iar Rosetti  îl scoate pe acesta din Bucureşti cu propria sa trăsură pentru a evita riscul ca acesta să fie linşat.

La 14 iunie, mulțimea se strânsese la Mitropolie, fiind nemulțumită de aflarea veștii cum că Mitropolitul Neofit și alți boieri reacționari doreau intervenția armatei ruse, însă Rosetti reușește să liniștească mulțimea și crează un nou guvern, avându-l în frunte tocmai pe mitropolit.

Urmează alte momente importante în evoluţia ţării, rolul lui Rosetti fiind determinant: desființarea rangurilor și cenzurii, crearea steagului național şi desființarea pedepsei cu moartea și alte câteva, toate acestea fiind aduse la cunoştinţa populaţiei prin adunarea de pe câmpul Filaretului.

Însă după ce revoluția este înfrântă, marea majoritate a revoluționarilor sunt exilați, iar Rosetti ajunge la Paris, de unde lupta sa pentru idealurile naţionale continuă cu şi mai mare înverşunare, fiind preocupat de organizarea politică a emigranților români, de crearea mijloacelor prin care să fie cunoscute și sprijinite aspirațiile poporului român.

Trebuie spus că în perioada revoluției, Maria Rosetti dă naştere primului copil al familiei, Sofia Libertatea.

În cei nouă ani de exil, Rosetti a contribuit la editarea revistei „România viitoare” şi mai ales a revistei „Republica Română”, în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic.

În mai 1857 revine în ţară, cu paşaport de la ambasada otomană şi cu concursul unor cercuri evreieşti.

În 1858 a pus bazele „Asociaţiei lucrătorilor tipografi din Bucureşti”, al cărui preşedinte a fost, apoi înfiinţează ziarul liberal-radical „Românul”, în paginile căruia a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea naţională, pentru independenţa naţională a ţării. Rosetti are, delatfel, un rol extrem de important în Adunarea ad-hoc şi în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor şi în Ţara Românească.

După Unire, la 29 mai 1859, devine director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar la 28 mai 1860 este numit ministru al Cultelor în cabinetul Nicolae Golescu din Muntenia.

La 1 decembrie 1860 este ales prim staroste al negustorilor din Bucureşti, iar alături de bunul său prieten, Ion C. Brătianu, se afirmă printre cei mai radicali lideri ai liberalilor, prin eforturile lor punându-se bazele valorilor şi principiilor liberalismului românesc.

În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România alături de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălăşescu şi Petre Ispirescu.

După lovitura de stat din 2 mai 1864, C. A. Rosetti devine opozant al domnitorului Cuza, continuă să se afirme ca lider radical al grupării politice liberale şi este principalul artizan al formării „monstruoasei coaliţii”, care l-a constrâns pe domnitor să abdice. În anul 1866, în calitate de ministru al Cultelor, propune înfiinţarea Societăţii literare române, viitoarea Academie Română, apoi, în acelaşi an, este ales deputat în Adunarea Constituantă. Trebuie spus că Rosetti nu s-a aflat printre susţinătorii lui Carol I, ci din contră, a fost unul dintre liderii mişcării antidinastice care susţinea instaurarea republicii.

Prima etapă a liberalismului din România o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867, în fond un program comun în unsprezece puncte, care se pronunţa pentru modernizarea României. Au urmat trei guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868, apoi, în perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 – 1876), facţiunile liberale au devenit mult mai apropiate, fiind conştiente că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat.

Este ales primar al capitalei între ianuarie şi martie 1871.

Rosetti a fost unul dintre conducătorii Partidului Naţional Liberal, creat în 24 mai 1875, lider fiind ales Ion. C. Brătianu, apoi, în timpul marii guvernări liberale, Rosetti este numit preşedinte al Adunării Deputaţilor, poziţie din care promulgă Declaraţia de Independenţă a României, din 10 mai 1877, în acelaşi an fiind pentru scurt timp şi primar al Capitalei, apoi a susţinut cu entuziasm participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878. A ocupat funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor în perioadele 25 iunie 1876 – 26 mai 1878, 17 noiembrie 1878 – 9 iunie 1881 şi 16 mai 1883 – 17 octombrie 1883.

În ultimii ani din viaţă ocupă şi fotoliul Ministerului de Interne (între 26 mai 1878 – 17 noiembrie 1878 şi 9 iunie 1881 – 25 ianuarie 1882), urmărind însănătoşirea administraţiei judeţene, foarte coruptă la acea vreme, iar pe plan politic, în anul 1884, a intrat în conflict cu Ion Brătianu şi a organizat o disidenţă liberală. Brătianu era promotorul unor măsuri constituţionale care favorizau burghezia, iar Rosetti a considerat această lege ca fiind nedemocratică, astfel că s-a produs ruptura politică între cei doi vechi prieteni şi fondatori ai liberalismului românesc. Rosetti a creat o disidenţă în sânul partidului, grupată în jurul ziarului „Lupta”, care avea să fie continuată de Gheorghe Panu sub forma Partidului Democrat Radical, înfiinţat la 16 aprilie 1888.

La vârsta de 69 de ani, Rosetti iese de pe scena politică, fiind bolnav, obosit și slăbit, iar la 8 aprilie 1885 trece la cele veşnice, după trei zile de agonie.

A avut parte de o înmormântare la care au participat peste 10.000 de oameni, iar la mormântul său de la Cimitirul Bellu au fost depuse peste 200 de coroane de flori, aceasta fiind una dintre cele mai  grandioase înmormântări care au avut loc vreodată la București.

Opera sa literară cuprinde „Ceasuri de mulţumire” (1843), „Apel la oamenii cei liberi„ (1843), „Apel la toate partidele” (1850), „A doua epistolă D. Barbu Ştirbeiu” (1850),  „A treia epistolă D. Barbu Ştirbeiu” (1850), „Dare de seamă către comitenţii săi” (1862), „Relation autentique du coup’ d’état du Prince Couza” (1864), „Discurs asupra tocmelelor agricole” (1882), „Scrieri din juneţe şi din esiliu”, 2 vol. (1885), precum şi numeroase traduceri din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo şi Metastasio.

În amintirea personalităţii sale de calibru, a fost ridicat în Bucureşti, monumentul lui C. A. Rosetti, aflat în piaţa ce-i poartă numele. Monumentul îl reprezintă pe omul politic aşezat într-un fotoliu, într-o atitudine de meditaţie, ţinând într-o mână ziarul Românul, pe care l-a înfiinţat, şi o pană în cealaltă.

Lucrarea este creaţia sculptorului Wladimir Hegel, a fost turnată în bronz, în anul 1902, la Şcoala de arte şi meserii din Bucureşti, fiind realizată prin subscripţie publică. Monumentul a fost inaugurat în dimineaţa zilei de 20 aprilie 1903, în prezenţa lui Dimitrie A. Sturdza, primul-ministru al guvernului liberal de la acea vreme. Pe placa de bronz aflată pe frontispiciul monumentului este plasată următoarea inscripţie: „C. A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te şi vei fi. Voieşte şi vei avea”…

de Răzvan Moceanu - RADOR