NICOLAE BĂLCESCU – „luptătorul pasionat, intelectualul militant, patriotul înflăcărat”
29 Noiembrie 2018, 06:00
Pe 29 noiembrie 1852 – în jurul orei 19,30, departe de patrie şi singur, la Palermo (în Italia), a încetat din viaţă Nicolae Bălcescu (istoric, scriitor, om politic, diplomat şi fruntaş al Revoluţiei de la 1848 – 1849), despre care istoricul francez Jules Michelet, avea să spună în 1854 că „Era un erudit de primul ordin şi totuşi un spirit practic foarte luminos.”[1]
A doua zi consulul otoman, reţinând banii ce s-au găsit asupra sa, a angajat doi hamali care au purtat trupul lui Nicolae Bălcescu spre Mânăstirea capucinilor iar mai apoi a fost încredinţat gardianului cimitirului, pentru a fi înmormântat plătindu-se taxa de 12 tari. Din păcate, locul exact în care se află acesta încă nu se cunoaşte cu precizie, o ipoteză lansată fiind groapa comună din Cimitirul Rotoli.
* * *
Cine a fost Nicolae Bălcescu ? A fost cel care pentru prima oară ne-a deschis „sfânta carte unde se află gloria României”, punându-ne astfel înaintea ochilor „câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor noştri”. Iubind până la patimă istoria, el a reînviat în noi, în momente de grea cumpănă, „timpuri de aduceri aminte glorioasă. Timpuri de credinţă şi jertfire !”Şi tot el a fost cel care, învăţându-ne să ne sfinţim străbunii, ne-a redat încrederea şi ne-a făcut să ne gândim la viitor. „Lecţia de istorie” pe care ne-a oferit-o Nicolae Bălcescu, a durat întreaga sa viaţă. Devenit unul din fruntaşii Revoluţiei române de la 1848, a fost printre puţinii exponenţi ai acelei vremi, care se pot lăuda cu un talent înnăscut de diplomat, talent trecut de multe ori cu vederea, voit sau nu. Să ne amintim doar de faptul că a fost singurul revoluţionar român care a reuşit să-l convingă pe Lajos Kossuth (conducătorul revoluţiei maghiare) că cel mai bine pentru cele două naţiuni, română şi maghiară, ar fi unirea şi nu învrăjbirea. Numai uniţi ar fi avut poate, şanse mai mari în faţa asupririi habsburgice. Şi exemplele pot continua. Pentru că „lecţia de istorie” pe care ne-a predat-o Bălcescu a învins timpul: „Mântuirea poporului român va să vie numai prin unirea şi luminarea lui. Poporul român va cunoaşte zile slăvite numai atunci când – ne explică el – toată patria română va fi un singur simţământ şi o singură lege.”
Cu obrazul palid, cu ochii lui negri, mari, calzi şi pătrunzători, se opreşte adesea, parcă pentru a ne privi, şi continuă: „Prin popor se înţelege adunarea tuturor oamenilor din ţară.” Păcat însă, că la „lecţia de istorie” a lui Bălcescu au fost şi sunt prezenţi foarte puţini, din câţi ar putea să fie. Nu-i nimic însă, el este oricând gata să o repete.
Dar nu numai activitatea revoluţionară a lui Nicolae Bălcescu este puţin cunoscută, ci şi scrierile sale. Lucrările lăsate nouă de Bălcescu sunt, astăzi, o trainică moştenire culturală, prin bogăţia lor de idei, prin democratismul şi înaltul lor patriotism. Din această cauză, ele nu au graniţe în timp. Multe însă din lucrările lui Nicolae Bălcescu au rămas în umbră. Publicarea unei ediţii critice ar fi binevenită. Au fost publicate o parte din studiile sale, dar numai acelea cu caracter inofensiv. În timp ce acelea ce caută să învie sentimentele revoluţionare ale poporului, de a nu se lăsa asuprit sub nici o formă, au fost lăsate în umbră.
Bălcescu a ştiut să lupte pentru ideile sale până în ultima clipă a vieţii. Speranţa sa era că va veni odată şi ziua în care „nu va mai fi nici rob, nici o naţiune roabă, nici un om stăpân pe altul, nici un popor stăpân pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi a Frăţiei”.
Alături de istorie, Bălcescu şi-a iubit şi limba. „Nicolae Bălcescu e de altminterea – scria Mihai Eminescu – o dovadă că limba românească pe vremea lui şi înainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gânduri cât de înalte şi simţuri cât de adânci, încât tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzării şi civilizaţiei <<pomădate>> a fost curat în dauna limbii noastre.” Manuscrisul „Românii subt Mihai Vodă Viteazul”, chiar dacă este neterminat, reprezintă o operă literară preţioasă, prin bogăţia de informaţii şi prin valoarea ei artistică, ocupând un loc însemnat în istoria literaturii române.
Acestea sunt doar câteva argumente pentru care ar trebui să ne aplecăm mai mult asupra operei lui Nicolae Bălcescu, expresia celei mai înalte gândiri de la jumătatea secolului XIX în ţara noastră. Ea ni se adresează cu toată puterea, învăţându-ne că libertatea este un bun care, odată câştigat, trebuie să ştim cum să-l păstrăm.
* * *
De-a lungul timpului, mulţi au fost cei care au scris despre Nicolae Bălcescu. Majoritatea însă, s-a ocupat mai mult de „luptătorulpasionat, intelectualul militant, patriotul înflăcărat”[2]. Şi astfel, despre tânărul „cu ochii lui mari, calzi, cu fruntea ca un izvor de lumină şi zâmbetul bun, omenesc, în ţinuta lui mândră, demnă, nespus de serios şi de sensibil”[3], încă se ştie prea puţin. Pentru că viaţa personală a lui Nicolae Bălcescu a fost un subiect mai puţin abordat de istorici. Poate şi pentru că ea se confundă cu activitatea sa. A fost o fire nu tocmai uşor de înţeles, fiind parcă predestinat – conform afirmaţiilor lui Fănică N. Gheorghe – „asemenea unui albatros, să vâslească numai la înălţimi, acolo unde lumina arde puternic şi e mai strălucitoare, mai pură”[4]. Era mereu preocupat de ceva, iar „Pe fruntea lui largă şi curată – ne spune Vasile Alecsandri – se vedeau trecând gânduri măreţe;în ochii lui limpezi şi negrii lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele patrie, glorie şi independenţă naţională !”[5]
* * *
Fireşte, vă întrebaţi cum a fost Nicolae Bălcescu, „omul” ? A iubit el vreodată ? Fiindcă oficial, Bălcescu nu a fost căsătorit niciodată. Şi cu toate acestea, el a rămas fidel până în ultima clipă unei iubite, despre care îi plăcea să vorbească ori de câte ori i se oferea prilejul. Iar această mare dragoste a sa, era România. După cum îi va scrie chiar el lui Alecsandri (după ce s-a prăpădit Elena Negri, iubita prietenului său): <<Să nu ne trudim dar, iubite Basile, a alerga după fericirea intimă, o nălucire ce tu nu vei mai putea găsi niciodată şi pe care e multă vreme de când n-o mai caut. Să întoarcem ceea ce ne-a mai rămas din dragostea noastră. România va fi iubita noastră.>>”
Totuşi, a existat şi o iubită, mult mai concretă, anume Alexandra Florescu (sora fraţilor Florescu) – Luxiţa cum i se spunea. Luxiţa va fi cea care „va rămâne pentru Bălcescu marea şi neasemuita lui iubire…”[6] Era o femeie atrăgătoare, cu bucle negre revărsate pe umeri, purtate după moda vremii. Documentele ne-o dezvăluie ca pe o fire blândă şi melancolică, dar dârză atunci era nevoie. Ea l-a sprijinit pe Bălcescu în activitatea sa şi l-a înţeles. De exemplu, atunci când a aflat că în Ţara Românească există pericolul ca Revoluţia să fie înfrântă, Luxiţa nu s-a dat în lături, şi a trimis o scrisoare de la Budapesta prietenului său, sfătuindu-l: „Pierdeţi-vă starea, viaţa, totul, numai drepturile dobândite, nu !”.
Alexandra Florescu a fost de altfel, şi femeia care i-a dăruit în cele din urmă, un copil lui Nicolae Bălcescu. Acesta s-a născut în primăvara anului 1848, la Pesta şi a fost numit de mama sa cu numele de Bonifaciu (de la „bonifatus”, care în traducere înseamnă „cu destin fericit”). Ştim însă, că soarta nu i-a fost precum numele, şi că era „un om de o vie inteligenţă, de o mare cultură”[7]
Dacă răsfoim paginile dedicate în timp lui Nicolae Bălcescu, vom observa că toţi cei care au scris despre viaţa şi opera lui Nicolae Bălcescu, au fost de acord că singura femeie de care acesta s-a simţit atras în mod special, a fost Luxiţa Florescu. Toţi, cu o singură excepţie: Fănică N. Gheorghe, din a cărui lucrare am folosit o serie de citate. El este singurul care afirmă că, înainte de a o cunoaşte pe Luxiţa, Bălcescu ar fi plăcut-o pe Frusinica Gheorghe, o fetiţă din vecini, „de o frumuseţe stranie”[8]. Între cei doi nu a existat însă nimic, în afară de câteva îmbrăţişări nevinovate. Ajunsă mai târziu actriţă, Frusinica şi-a păstrat totuşi, peste timp, nu numai frumuseţea, dar şi dragostea sa pentru Nicu, cum îi spunea ea.
Se spune că şi fiica generalului Nicolae Mavros, Alexandrina, l-a fascinat pe moment, cu personalitatea şi inteligenţa ei. Dar şi de această dată totul s-a terminat doar printr-o afecţiune reciprocă pe care cei doi tineri şi-au nutrit-o de-a lungul timpului.
Totuşi, în ultimele sale clipe de viaţă, „Cu inima sfâşiată de durere” – după cum îi scria el prietenului său Ion Ghica – şi chinuit de „o boală crudă şi neîmblânzită”, gândul lui Bălcescu se îndrepta spre marea şi eterna lui iubire, căreia i-a dedicat întreaga viaţă: România.
VASILESCU GABRIELA
[1] Gh. Georgescu – Buzău – N. Bălcescu, Editura de Stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1956, pg. 246.
[2] Dan Berindei – Pe urmele lui Nicolae Bălcescu, Editura, Bucureşti, 19, pg.
[3] Op. cit., pg. 52.
[4] Fănică N. Gheorghe – Martirul, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1978, pg. 20.
[5] Op. cit., pg. 3.
[6] Op. cit, pg. 100.
[7] „Magazin istoric”, anul I, nr. 3. iunie 1967 – Horia Nestorescu – Bălceştii – destinul unei familii.
[8] Op. cit, pg. 64.