Masacrul de la Galaţi din 30 iunie 1940

Despre acest moment din trecutul nostru s-a vorbit foarte puţin, poate şi fiindcă nu se cunoşteau destule documente care să arate cum au izbucnit violenţele şi cine au fost victimele. Istoricul Adrian Cioflâncă a participat astăzi la o dezbatere pe această temă, la Sinagoga Mare din Bucureşti. Adrian Cioflâncă, director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, a vorbit şi la Radio România Cultural despre Masacrul de la Galaţi, din iunie 1940. Un interviu de Adela Greceanu.

Despre Masacrul de la Galați din 30 iunie 1940 se vorbește foarte puțin.  Poate și fiindcă, nu se cunoșteau destule documente care să arate cum au izbucnit violențele și cine au fost victimele. Istoricul Adrian Cioflâncă a participat astăzi la o dezbatere pe această temă la Sinagoga Mare din București.

Adrian Cioflâncă, director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România este acum în direct la Radio România Cultural.

A.G - Bună seara.

A.C - Bună seara.

A.G – Domnule Cioflâncă, ce s-a întâmplat , de fapt, în 30 iunie 1940 la Galați?

A.C – Erau zilele foarte tensionate și complicate de după ultimatumul sovietic,  pentru cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei și în zonele de trecere a frontierei, cum ar fi Iașul sau Galațiul, s-a creat o periculoasă mișcare de forfecare între refugiați care veneau din Basarabia și unii care voiau să treacă granița spre noul teritoriu al Uniunii Sovietice. Era vorba de basarabeni, evrei-basarabeni, ruși, ucrainieni, care se găseau la muncă în România sau de evrei-polonezi care fugiseră odată din calea nazismului în ’39 și doreau să fugă mai departe pe calea apei, cât mai departe de problema de amenințarea nazistă. În gara Galați a fost făcut un lagăr cu refugiații care mergeau spre Basarabia, acordându-se prioritate celor care veneau  și oamenii au fost ținuți în acest lagăr improvizat două zile, fără apă, fără mâncare și, de la un punct au început și percheziții și o vămuire foarte strictă care, de fapt, era o formă de jefuire, pentru că li se lua tot ce aveau de valoare de către jandarmi și marinarii români, laolaltă cu funcționarii vamali. Cei de-acolo au protestat, s-a creat o busculadă, un jandarm a dat o palmă unei femei, soțul femeii a sărit în apărare, jandarmul a tras cu arma, cei din paza exterioară a lagărului au crezut că refugiații trag în armata română și au deschis focul în plin și în această nebunie în care se tranșează un fel de vânătoare de evrei și de comuniști, pentru că asta au fost auziți spunând cei care au dat ordine, au fost omorâți cel puțin 80 de oameni, alte cifre merg până la 400 de oameni, nu știm pentru că a fost făcut un raport medico-legal pe câteva zeci de persoane, dar alte zeci sau poate sute, au fost cărate cu camioanele în timpul nopții și îngropate în gropi comune, despre care astăzi nu mai știm mare lucru, așa că s-au șters urmele, în presă a apărut un articol pe tema aceasta, în rapoartele militare la fel apar informații distorsionate, față de ce s-a întâmplat în realitate, în schimb în anii  ‘40 – ’50, spre sfârsitul anilor  ‘40 și-n anii ’50 a fost făcută o mare anchetă și au fost găsiți câțiva din responsabilii pentru masacru dar ce e mai important pentru noi, este c-au rămas multe mărturii, de la martori oculari, de la participanții la aceste incidente și astfel putem reconstitui cu destulă precizie, ce s-antâmplat în după-amiaza zilei de 30 iunie ’41.

A.G – Dvs cum ați avut acces la documentele care vorbesc despre această zi, despre cine a tras, care au fost victimele ?

A.C –  Am găsit prima dată un dosar copiat din România, la Muzeul Holocaustului din Washington, care rezuma această anchetă, care a avut loc în anii ’50, după care am mers pe fir la Arhivele Militare, la Arhivele Naționale și la CNSAS folosind  evident surse publice care sunt la îndemâna oricărui cercetător și am putut să reconstitui acest puzzle, care e într-adevăr foarte puțin cunoscut, abia de s-au scris câteva paragrafe în câteva cărți, dar fără o documentare serioasă.

A.G – Se poate ști astăzi, cine au fost victimele acestui masacru de la Galați?

A.C – Avem câteva nume de, așa cum v-am spus, de evrei-basarabeni, de basarabeni, mai sunt nume de ruși sau ucrainieni, în acea listă, în acel raport medico-legal, știm cu siguranță că erau oameni care se aflau la muncă în România, pentru că Muntenia și Bucureștiul erau mai atractive pe piața muncii decât Basarabia. Exista în România Mare un fenomen de migrație a muncii, ca și astăzi, un fenomen de migrație intern a muncii, oamenii aceștia, când s-a dat ultimatumul sovietic, au decis să se-ntoarcă la familiile lor, deci în mare parte e vorba de oameni care se-ntorceau la casele lor. Trebuie să fi fost și, așa cum v-am spus și evrei-polonezi, trebuie să fi fost și evrei care, poate credeau în mitul comunist și au ales Uniunea Sovietică pentru că în România deja antisemitismul era oficial, din ‘38 reapăruseră persecuțiile, așa că România nu era un loc sigur, în care să îți duci  viața.

A.G – Au fost trași la răspundere, responsabilii pentru Masacrul de la Galați din iunie 1940?

A.C – Da, au fost câteva zeci de persoane anchetate, câțiva reținuți, câțiva au stat în închisoare degeaba, adică nevinovați, fiind achitați în 1953, dar tot în ‘53 sentința menționează câțiva din responsabili, e vorba de un delegat al Marelui Stat Major pentru problema CFR,  care răspundea de transportul feroviar în zona Galați, e vorba de șeful Gărzii gării care a ordonat deschiderea focului, alți marinari care s-au comportat cu exces de zel, unul dintre ei, de exemplu a rupt vreo două paturi de pușcă, de capetele refugiaților, deci îi plăcea să facă rău, folosind puștile ca armă albă, s-au păstrat și fotografii de la masacru și se vede că unele persoane au fost executate de-aproape cu un glonte în frunte, așadar s-au întâmplat lucruri abominabile în zilele respective și, să fie foarte clar, când se întâmplă un rău de asemenea magnitudine, nu prea mai există răspundere. Că răspund câțiva care sunt dați de exemplu pentru restul, dar la acest masacru au participat peste 100 de militari. Evident că nu îi mai putem afla astăzi pe toți și, e cu-atât mai greu de aflat când acționează oameni care sunt străini de o localitate. În acest caz, au acționat militari care se-ntorseseră abia  din Basarabia , erau nervoși de umilința pățită acolo, dar nu erau cunoscuți de victime, de martori locali și, practic au scăpat nepedepsiți cei mai mulți dintre ei.

A.G – Chiar așa dle Cioflâncă, cum pot fi stabiliți cei răspunzători pentru crime colective?

A.C – Întotdeauna responsabilitatea este individuală, dar ca istorici avem și această privire de ansamblu și vedem responsabilitatea unui regim politic a unui sistem legal, la felul în care acționează statul, pe ansamblu. În 1940, deja lucrurile o luaseră razna, la nivel structural, la nivelul statului român, când antisemitismul redevine ideologie oficială, când structuri de maximă importanță de la vârful statului român, cum ar fi Marele Stat Major, merge pe această pantă pe interpretarea antisemită a orice a ceea ce se-ntâmplă și, asta putem stabili astăzi cu mare precizie, când vorbim de responsabilități individuale, dacă nu s-au făcut anchete în anii ‘40 sau ‘50, astăzi, evident că e mult mai greu să vorbim despre lucrurile astea dar avem și în această privință, avem multe date deja, cu autori ai Masacrului de la Galați, ai Pogromului de la Dorohoi, ai Pogromului de la Iași, din 1941 sau ai crimelor din Basarabia. Sunt zeci, sute de  nume, dar care, să ne-nțelegem, nu ne-ar spune nimic, astăzi. Sunt oameni cu profil obișnuit, care în vremurile de extreme s-au comportat extrem, au luat-o, au pierdut șirul, s-au lăsat angrenați în această dinamică infernală care i-au transformat în monștri pe unii dintre ei.

A.G – Domnule Adrian Cioflâncă, veți publica cercetările despre Masacrul de la Galați din 30 iunie 1940?

A.C – Da, da, bineînțeles, public tot ce, tot ce găsesc, am un studiu de câteva zeci de pagini la care mai am de lucrat un pic și vor fi acolo și cercetările de teren și puțina istorie orală pe care am apucat s-o fac, pe subiectul acesta și, mai ales, cercetările de arhive din România, Israel și Statele Unite pe care le-am făcut pe ultimii ani.

A.G – Și unde le vom putea citi, aceste studii?

A.C – În reviste, reviste științifice, eu mai și rezum din ele, am publicat în Revista 22, Scena Nouă, dar în rest, lucrurile astea se publică în cărți, astea de nișă pentru lumea științifică.

A.G – Cred că e important ca și publicul larg să audă și să aibă acces la aceste documente și la aceste cercetări ?

A.C – Evident, dacă mă întrebați, lucrurile astea trebuie să fie în manualul de istorie, pentru că privesc istoria noastră recentă și o formă de derivă a statului român la care trebuie să fim foarte atenți, pentru că nu s-au întâmplat lucruri chiar așa de demult și sunt multe episoade de o duritate extremă , în care statul cu toată puterea lui se-ndreaptă împotriva civililor, s-a-ntâmplat asta și-n anii ‘30 și-n anii ‘40 și-n anii ‘50, ori istoria asta trebuie spusă pentru ca oamenii fără apărare să știe cumva, cum să prevină așa ceva, până nu e prea târziu.

A.G – Domnule Adrian Cioflâncă, vă mulțumesc că ați fost în direct, la Radio România Cultural.

A.C – Mulțumesc și eu.