Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - „Țarii” imperiului lui Lenin. Invitat, dr. Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române

 

Faimosul disident Vladimir Bukovski își amintea că prima revelație privind minciuna ideologică cu care se proteja comunismul a avut-o la moartea lui Stalin, 3 martie 1953. Copil fiind se aștepta ca, pur și simplu, lumea să se oprească odată cu dispariția „tătucului”, „eroului”, „învățătorului popoarelor” etc, etc. În loc de aceasta a constatat că viața merge, pentru el și pentru oamenii asemenea lui, la fel ca înainte, că nimic nu întunecă, dar nici nu le luminează existența de zi cu zi.

A doua moarte a urmașului lui Lenin a fost anunțată în februarie 1956 când personalitatea lui a fost redusă la dimensiunile ei adevărate renunțându-se la hiperbole și revelând dimensiunea ei criminală. Atunci, la al XX-lea Congres al  PCUS, ce a avut loc în perioada 14-25 februarie 1956, Nikita Sergheevici Hrusciov a denunțat, în ceea ce a rămas în istorie ca „Discursul secret”, chiar dacă cu destule menajamente, cultul personalității și dictatura lui Iosif Visarionovici Stalin.

Iată doar câteva dintre criticile formulate atunci:

„Stalin... a practicat violențe brutale, nu doar împotriva a tot ce i se opunea lui, dar și împotriva a tot ceea ce i se părea caracterului său capricios și despotic că este împotriva conceptelor lui. Stalin a acționat nu prin forța argumentelor, explicații și cooperare răbdătoare cu oamenii, ci impunându-și conceptele și cerând supunere absolută la părerea lui. Oricine se opunea acestor concepte sau încerca să-și prezinte punctul de vedere și corectitudinea poziției [sale] era sortit eliminării din colectivul de conducere și ulterior anihilării morale și fizice.”

"Stalin a inițiat conceptul de «dușman al poporului». Acest termen automat făcea inutil să se demonstreze greșelile ideologice ale unuia sau mai multor oameni angajați într-o controversă. Făcea posibilă recurgerea la cele mai crude represiuni, violând toate normele de legalitate revoluționară, împotriva oricui nu era în vreun fel de acord cu Stalin, împotriva celor care doar erau bănuiți de intenții ostile… În ansamblu, singura dovadă de vinovăție folosită, împotriva tuturor normelor științei legale din prezent, era «mărturisirea» acuzatului însuși. După cum au demonstrat anchetele ulterioare, «mărturisirile» se obțineau prin presiuni fizice împotriva acuzatului. Aceasta a condus la evidente violări ale legalității revoluționare și la faptul că mulți indivizi cu totul nevinovați… au devenit victime."

"Multe mii de comuniști cinstiți și nevinovați au murit ca rezultat al acestei monstruoase falsificări de asemenea «cazuri»… ca rezultat al practicii de forțare a mărturisirilor false și a depozițiilor false. În același fel au fost fabricate «cazurile» împotriva muncitorilor eminenți din Partid și din stat -- Kosior, Ciubar, Postîșev, Kosarev⁠(d) și alții… S-a permis practica vicioasă de a ordona NKVD să pregătească liste de persoane… ale căror sentințe erau pregătite dinainte.”

"În aceeași idee, să luăm de exemplu filmele noastre istorice și militare și unele creații literare. Ni se face rău când le vedem. Adevăratul lor obiectiv este propagarea temei laudei lui Stalin ca geniu militar. Să ne amintim de filmul Căderea Berlinului. Aici joacă doar Stalin. El dă ordinele într-o sală cu multe scaune goale. Doar un om se apropie de el să-i raporteze ceva – este Poskrebîșev, scutierul său loial. [râsete] Și unde este comanda militară? Unde este Biroul Politic? Unde este Guvernul? Ce fac toți, cu ce se ocupă? Nu este nimic despre ei în film. Stalin acționează pentru toată lumea, nu dă socoteală nimănui. Nu cere sfatul nimănui. Totul este prezentat poporului în lumină falsă. De ce? Pentru a-l încununa pe Stalin cu glorie -- contrar faptelor și contrar adevărului istoric."

Vom porni de la această ”cădere” a mitului Stalin orchestrată cu 65 de ani în urmă de Hrusciov și de apropiații lui dintre care, cei mai mulți, trebuie să o spunem, fuseseră complici întru crimă cu cel „demascat”, pentru a vorbi despre cei care au moștenit „imperiul” lui Lenin și l-au condus până în zilele noastre.

Vom începe cu o figură sinistră a nomenclaturii staliniste, Lavrenti Pavlovici Beria, care s-a aflat imediat după moartea dictatorului, pentru o scurtă perioadă, în cea mai bună poziție pentru a-i urma la conducere. O vom face pentru că, fără a eluda crimele pe care le-a comis în calitatea de șef al NKVD, Beria avea un profil mult mai complex decât cel care ar putea să apară după o interpretate sumară. O spune fiul său, Sergo, dar ne atrage atenția asupra lui, cu malițiozitate, însuși deja menționatul mare dizident Vladimir Bukovski „Curios lucru - scrie Bukovski - Beria, care a intrat în istorie ca un călău stalinist și un ucigaș maniac, era un om politic imaginativ. El n-a limitat campania de reabilitări selective inaugurate de el doar în lupta pentru putere, el a văzut aici o nouă politică de destalinizare pentru partid. În politica externă, îndeosebi, el propune înțelegerea cu Occidentul pentru reunificarea celor două Germanii într-un singur stat neutru pentru 10 miliarde de dolari, adică exact ceea ce, cu 35 de ani mai târziu, avea să realizeze într-un mod atât de nefericit laureatul Premiului Nobel pentru pace, Gorbaciov. Ne putem închipui ce adorație ar fi simțit Occidentul pentru el dacă ar fi câștigat victoria în lupta sa pentru putere. Perioada post-stalinistă s-ar fi numit „dezgheț berian” și nimeni nu ar fi mai amintit de Hrusciov.”

Câștigând lupta pentru putere, Hrusciov se menține la conducerea URSS până ce este „pensionat”, în 1964. El a rămas în istorie prin iluzia schimbării pe care a livrat-o contemporanilor, prin loviturile de botină prin care și-a marcat prezența la ONU, prin metoda de a semăna porumbul „în pătrat”, prin trimiterea primului om în Cosmos, dar mai ales prin declanșarea luptei poporului sovietic pentru supunerea... naturii. El, după cum spune Bukovski, a reușit să demonsteze prin acțiunile sale că „supraumanul și inumanul constituie un singur și același lucru”. Privind înapoi la acea luptă absurdă el constată că „sacrificiul s-a dovedit inept: canale mărețe și baraje transformau fluviile în mlaștini puturoase; complexele industriale au transformat în deșert un pământ altfel înfloritor, ca și cum natura însăși, acea ancestrală inamică a poporului, și-ar fi propus să facă să eșueze aceste grandioase planuri.”

Vom încerca, pe parcursul emisiunii, să înțelegem mecanismul prin care liderii sunt creați și propulsați la putere, oprindu-ne nu doar la cazul Hrusciov, ci analizând „domnia” lui Leonid Ilici Brejnev (1964-1982), domnie sinonimă cu „stagnarea” și la cele efemere ale lui Yuri Andropov și Constantin Cernenko, din perioada 1982- 1985.

Urmând succesiune la conducerea URSS îl vom evoca și pe ultimul ei președinte, Mihail Sergheevici Gorbaciov, părintele perstroikăi și glasnostului. Un lider mult mai apreciat în străinătate decât în țara sa, un lider ale cărui gândiri și acțiuni par a fi și astăzi greu de înțeles.

Vom ajunge desigur și la Federația Rusă condusă de Boris Elțin și de succesorul desemnat de el, Vladimir Putin, și vom încerca să descifrăm o politică a provocărilor și controverselor, o politică prin care se clamează democrația, dar se dau probe de totalitarism, o politică în care se clamează dorința de colaborare, dar se încearcă revenirea, prin aceleași mijoace, la statutul de Mare Putere care pare a fi principalul obiectiv de astăzi al Kremlinului.

Emisiunea o puteți asculta marți, 23 februarie 2021, între orele 21.10 – 22.00, la Radio România Cultural.

Realizator, Dan Manolache

Fotografiile postate au fost preluate de pe site-ul Wikipedia.