DOCUMENTAR: Afacerea Watergate – cel mai mare scandal politic din istoria Statelor Unite

Cu 45 de ani în urmă, la data de 8 august 1974, cel de-al 37-lea preşedinte american, Richard Nixon, şi-a anunţat, într-un mesaj televizat, demisia din funcţie după ce presa a dezvăluit implicarea sa în scandalul „Watergate”, o afacere despre abuzul de putere şi hărţuire la cel mai înalt nivel al statului. A doua zi, pe 9 august, el a părăsit Casa Albă, funcţia fiind preluată de vicepreşedintele Gerald Ford. A fost pentru prima şi singura dată în istoria SUA când preşedintele ţării a părasit funcţia prin demisie.

Richard Milhous Nixon, s-a născut la 9 ianuarie 1913, la Yorba Linda, California.

A fost al 37-lea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 20 ianuarie 1969 și 9 august 1974 când a demisionat din funcție.

Înainte de președinție, Nixon fusese membru al Camerei Reprezentanților din partea statului California și a Partidului Republican, și apoi senator de California și al 36-lea vicepreședinte al SUA între anii 1953 și 1961 în mandatele prezidențiale ale lui Dwight Eisenhower.

Povestea începe în dimineaţa zilei de 17 iunie 1972, când Frank Willis, paznic la complexul de birouri al Hotelului Watergate, situat în Washington D.C, a observat prezenţa unei bucăţi de bandă adezivă pe închizătoarea unei uşi aflate pe uşa de acces către parcarea subterană. După ce a înlăturat banda, la puţin timp a observat că cineva o lipise din nou în acelaşi loc. După ce poliţia metropolitană a ajuns la faţa locului şi după o scurtă investigaţie, a arestat cinci persoane găsite în birourile Partidului Democrat, aflat pe atunci în opoziţie, cei cinci fiind acuzaţi de pătrundere prin efracţie pentru repararea unor dispozitive de ascultare instalate în timpul unei alte spargeri şi pentru a fotografia documente secrete.

Unul din cei cinci, Bernard Baker, îşi notase într-un carneţel numele lui Howard Hunt, funcţionar la Casa Albă şi angajat ca şef al securităţii Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui.

Nixon a negat amestecul său în afacere, iar purtătorul său de cuvânt a calificat incidentul ca „spargere de mâna a treia”, dar o serie de membri ai staff-ului său, la ordinul acestuia, s-a dovedit că au hărţuit o serie de grupuri de activişti şi politicieni, folosindu-se de FBI, CIA şi de la IRS.

Nixon era avertizat de sondajele de opinie care indicau că nu va câştiga alegerile, astfel că el a constituit Comitetul pentru Realegerea Președintelui, organism prin care oamenii lui Nixon intenţionau consolidarea poziţiei acestuia, inclusiv prin strângerea unei sume impresionante, dar şi a unor măsuri colaterale care s-au dovedit, în cele din urmă, fatale pentru Nixon.

Deşi era de aşteptat ca legătura dintre întâmplarea de la Hotelul Watergate si Comitetul pentru Realegerea Președintelui şi afacerea cu mize politice ridicate să fie muşamalizate, mai ales după condamnarea celor implicaţi direct, o comisie a Senatului american condusă de Sam Ervin a început o anchetă.

O serie de angajaţi ai Casei Albe au fost interogaţi în faţa comisiei senatoriale, iar la audieri a participat şi reporterul Bob Woodward, de la ziarul Washington Post care alături de Carl Bernstein au declanşat, la rândul lor, o amplă investigaţie, prezentată pe larg, pe parcurs, în presă. Misterul ce a înconjurat afacerea Watergate a fost sporit și de detaliile extrem de importante obţinute de cei doi jurnalişti, precum şi de faptul că sursa informaţiilor a primit numele de cod „Deep Throat” (abia în anul 2005, revista Vanity Fair a dezvăluit că identitatea sursei era Mark Felt, numărul doi al FBI în perioada administraţiei Nixon).

Cei mai importanţi colaboratori ai preşedintelui Haldeman, Mitchell, Elrichman şi John Dean conştientizau ce impact mediatic avea să urmeze astfel că au apelat la cumpararea tăcerii ceor cinci reţinuţi, prin promisiunea graţierii lor de către preşedinte.

Doar că John Dean, consilerul lui Nixon, alesese să coopereze cu comisia senatorială, descriind cu lux de amănunte ceea ce se întâmpla la Casa Albă, inclusiv acţiunile de muşamalizare a scandalului Watergate, cu implicarea preşedintelui.

La 30 aprilie 1973, Nixon cere demisia a doi dintre cei mai importanţi colaboratori, Haldeman şi Elrichman şi îl concediază şi pe „trădătorul” John Dean. Primii doi au fost judecaţi şi în cele din urmă condamnaţi la închisoare.

În aceeași zi, Nixon îl numeşte pe Elliot Richardson în funcţia de procuror general, care îl numeşte, la 18 mai 1973, pe Archibald Cox, consilier independent din Departamentul de Justiție, investigator al afacerii Watergate, la numai o zi după ce audierile din comisia senatorială începuseră să fie televizate.

Pe 16 iulie 1973, Alexander Butterfield, un fost oficial al Casei Albe, a depus la rândul său mărturie în faţa comisiei senatoriale, una din declaraţii subliniind că Nixon obişnuia să-şi înregistreze, în secret, convorbirile de la Casa Albă, deci şi discuţiile din perioada izbucnirii afacerii Watergate. Cox a cerut toate aceste înregistrări ca probe, însă Nixon a refuzat, invocând imunitatea prezidenţială şi i-a cerut lui Cox să renunţe la cerere.

Însă Curtea de Apel a admis cererea judecătorului John Sirica, Nixon urmând să livreze înregistrările către Cox, însă preşedintele a sugerat ca aceste casete, editate de oamenii lui, să fie ascultate de senatorul John Stennis din Mississippi. Cox a refuzat această propunere.

Refuzul lui Cox a dus,  pe 20 octombrie 1973, la “Masacrul de Sâmbătă Seara”: Nixon i-a cerut lui Richardson să demisioneze, şi lui Robert Bork, Avocat General în Departamentul de Justiție, să-l concedieze pe Cox. Ca urmare, Nixon l-a concediat pe adjunctul procurorului general, William Ruckelshaus, care a refuzat să îl schimbe din funcţie pe Cox, procurorul general demisionează, iar Cox este destituit.

Este de menţionat şi faptul că, fără legătură cu „Watergate”, la 10 octombrie 1973, vicepreședintele Agnew a demisionat și a fost condamnat pentru dare de mită, evaziune fiscală și spălare de bani, fapte comise în timp ce era guvernator al statului Maryland, iar Nixon l-a numit în locul său pe Gerald Ford, liderul minorității din Camera Reprezentanților.

După acuzaţiile că a condus afaceri necurate pentru obținerea de fonduri, Nixon suţine, pe 17 noiembrie 1973, o conferință de presă, la Walt Disney World, în care declară celebrele cuvinte: “Oamenii trebuie să știe dacă președintele lor este sau nu este un escroc. Ei bine, nu sunt un escroc. Tot ce am, am câștigat prin muncă”.

Nixon s-a lăsat convins sa îi dea înregistrările lui Sirica şi apoi l-a numit pe Leon Jaworski, procuror al Texasului, în locul lui Cox.

Însă două presupuse conversaţii nu se regăseau pe înregistrări iar de pe o alta, datată 20 iunie 1972, lipseau 18 minute.

Pe 7 decembrie 1973, secretara lui Nixon, Rose Mary Woods, a spus ca nu e decât un accident, dar experţii au arătat că pe acea casetă se operaseră cinci tăieturi.

Lupta pentru obţinerea înregistrărilor de la Casa Albă a continuat şi în primele luni ale anului 1974, iar în aprilie Nixon a anunțat publicarea a 1.200 de pagini de stenograme ale conversațiilor de la Casa Albă între el și consilierii săi.

Pe 9 mai 1974, Comisia Juridică a Camerei a început audieri în vederea punerii sub acuzare a președintelui, audieri televizate de majoritatea posturilor TV importante de peste ocean şi finalizate cu votul în favoarea punerii sub acuzare a preşedintelui.

Pe 24 iulie 1974, Curtea Supremă a decis în unanimitate ca Nixon să pună la dispoziția anchetatorilor toate înregistrările de la Casa Albă, nu doar câteva stenograme alese, iar pe 30 iulie, preşedintele a pus la dispoziţie anchetatorilor benzile cerute.

Una dintre ele a fost dovada ca Nixon a participat la muşamalizarea scandalului Watergate chiar din data de 23 iunie 1972, demonstrând că Nixon era la curent cu afacerea la doar 6 zile de la întâmplarea de la hotelul Watergate.

Pe 27 iulie 1974, Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților l-a acuzat pe Nixon de obstrucționare a justiției, pe 29 iulie, a fost acuzat de abuz de putere, iar pe 30 iulie, a fost acuzat de sfidare a congresului.

După ce senatorii republicani l-au informat pe Nixon că există suficiente voturi pentru acuzarea lui, Nixon s-a decis să demisioneze, gest anunţat în cadrul unei decalaraţii televizate, pe data de 8 august 1974, demisia devenind efectivă pe 9 august 1974, la ora 12:00. Demisia sa a dus la căderea, prin mecanisme juridice, a capetelor de acuzare, Nixon nefiind vreodată judecat sau condamnat.

A fost urmat în funcţie de vicepreşedintele Gerald Ford, care l-a grațiat pe Nixon, la 8 septembrie 1974, gest care i-a conferit lui Nixon imunitate de jurisdicție pentru orice posibile infracțiuni comise în mandatele sale, iar lui Ford i-a atras cel puţin nedumerirea societăţii americane, fiindcă demisia lui Nixon nu pusese capăt dorințelor multora de a-l vedea pedepsit.

Să mai spunem şi că Ford a fost primul preşedinte al SUA care a ocupat această funcţie fără să fie ales de electorat.

Nixon a continuat să își susțină nevinovăția până la moarte, dar mulți l-au considerat vinovat și după demisia sa, acceptarea grațierii fiind, în termeni legali americani, admiterea vinovăției.

Dar afacerea Watergate nu s-a oprit aici, ea a condus la o lungă listă de condamnări ale vinovaţilor, dar şi la modificări în planul juridic al SUA, începând cu schimbarea din temelii a regulilor finanțării campaniilor electorale americane. De asemenea, au fost promulgate amendamente importante la “Freedom of Information Act”, şi au fost adoptate legi ce prevăd o anume transparență financiară în cazul personalităților din administrație.

În planul mass-media, Watergate a determinat jurnaliştii să devină mult mai insistenţi în relatarea activităților politicienilor, iar în lumea avocaţilor, unde mai mulţi membri au fost prinşi în iţele scandalului Watergate, a fost creată o presiune a societăţii civile pentru limitarea independenţei acestora, ducând la o reformă importantă în breaslă, realizată odată cu apariţia, în 1969, a Codul de Responsabilitate şi, mai ales, în 1983, când a apărut Codul de Conduită, adoptat în întregul său sau parțial de 44 de state.

de Răzvan Moceanu - RADOR