DOCUMENTAR: 9 Mai - Ziua Independenței de Stat a României

Discuțiile privind rațiunea aducerii în România, a unui prinț străin, au revenit în actualitate în urma abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866. Românii voiau, prin alegerea unui principe străin, înlăturarea certurilor interne pentru domnie, consolidarea statului abia constituit amenințat de imperiile străine, pregătirea terenului pentru dobândirea mai rapidă a independenței, pentru modernizarea statului.

Cu acordul Locotenenței Domnești, un organ administrativ politic creat la 11 februarie 1866 pentru a-i ține locul fostului domnitor, omul politic Ion C. Brătianu a fost trimis în Occident pentru a apela la sprijinul lui Napoleon al III-lea, potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, 2007). A fost propus, în calitate de viitor domn al României, Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care a refuzat. În contextul nou creat, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866, unde i-a făcut aceeași propunere ofițerului Carol de Hohenzollern. Propunerea a fost acceptată, ofițerul având încuviințarea din partea lui Napoleon al III-lea, dar și a cancelarului Prusiei Otto von Bismarck.

Urmărind punerea în fața faptului împlinit a Marilor Puteri, Locotenența Domnească a publicat la 30 martie/11 aprilie, o proclamație către popor, prin care era făcută recomandarea alegerii prin plebiscit a principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern ca domn al României, sub numele de Carol I, consemnează Ion Scurtu în volumul ''Carol I'' (2004).

Oamenii politici români au reacționat rapid, un plebiscit național fiind organizat între 2/14-8/20 aprilie 1866. Acesta a avut un rezultat pozitiv — 635.969 "pentru'' și doar 244 ''contra'' — , prințul Carol devenind domnitor al României. La 10 mai 1866, însoțit de Ion C. Brătianu, principele Carol I a intrat în București, fiind primit de o mulțime entuziastă. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt Te Deum, oficialitățile au intrat în Camera Deputaților; aici Carol I a depus jurământul.

Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese pentru România în plan demografic, economic, social, administrativ, politic și cultural. Unul din primele acte politice ale noului domn a fost proclamarea noii Constituții (29 iunie/1 iulie 1866) una dintre cele mai democrate la aceea vreme, care a rămas în vigoare până în 1923. Pe această nouă Constituție a țării, Carol a depus următorul jurământ: ''Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile naționale și integritatea teritoriului''.

Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, Carol I s-a implicat în politica internă și externă a țării. Astfel, a stimulat organizarea instituțiilor statale, mai ales a armatei, care a jucat un rol hotărâtor în obținerea Independenței de Stat în 1877-1878.

Redeschiderea problemei orientale, prin răscoala antiotomană a Bosniei și Herțegovinei în 1875, urmată de aceea a bulgarilor în 1876 și Serbiei și Muntenegrului în același an, a constituit momentul favorabil de aducere în prim-plan a independenței României.

În contextul prefigurării conflictului din Balcani, România a semnat la 4 aprilie 1877 Convenția cu Rusia, prin care armatele acesteia erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a țării. Rusia a considerat însă că România nu era un stat independent și că semnăturile ei internaționale nu aveau valoare juridică. Astfel, trupele rusești au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenției. La 6/18 aprilie România s-a mobilizat. Din momentul în care Imperiul Otoman a început bombardarea localităților românești de pe malul Dunării (6/18 aprilie), România s-a aflat de fapt într-un conflict deschis cu aceasta. Românii au protestat bombardând Vidinul și Turtucaia la 26 aprilie/8 mai.

Opinia publică și presa românească au cerut guvernului proclamarea de urgență a independenței țării.

Adunarea Deputaților a dezbătut în ședință publică la 29 aprilie/11 mai situația creată, adoptând o moțiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. La 30 aprilie/12 mai Senatul a votat o moțiune asemănătoare.
La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care a proclamat Independența de Stat a României. În fața Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: "În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (...) Așadar domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă", potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

După discurs, Adunarea Deputaților a votat o moțiune, cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri, prin care lua act că "rezbelul între România și Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială". În aceeași zi, și Senatul a adoptat o moțiune cu un conținut identic. Tributul datorat Porții (914 000 lei) a fost anulat și trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

La 10/22 mai 1877 au avut loc, la București, o serie de festivități prilejuite de proclamarea Independenței României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun și a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniștri, deputați, senatori, membrii înaltului cler, înalți magistrați ai țării.

În aceeași zi a fost instituită prima decorație românească — "Steaua României", în vederea recompensării serviciilor militare și civile deosebite aduse statului român.

Deși Independența României a fost proclamată în Parlament de Mihail Kogălniceanu, a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. Între 12/24 și 16/28 iulie 1877 trupele române au trecut Dunărea. Armata română fără nicio experiență de război, dar cu multă dăruire și un curaj enorm, a cucerit pe rând redutele Grivița (30 aug./11 sept. 1877), Rahova (9/21 sept. 1877), Opanez (28 nov./10 dec. 1877) și Smârdan (12/24 ian. 1878) , potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, 2007).

România, Serbia și Muntenegru nu au fost admise la negocierea și semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la San Stefano prin care s-a pus capăt Războiului ruso-româno-turc (19 febr./3 mart.1878), motivul invocat fiind acela că independența proclamată nu fusese recunoscută de Marile Puteri și că țările respective nu puteau constitui subiectul unui act internațional. Prin acest Tratat, Poarta a recunoscut independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului și autonomia Bulgariei. Însă, Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor au fost cedate Rusie de către Imperiul Otoman, care-și rezerva dreptul de a o schimba ''cu partea Basarabiei detașată la 1856'' se arată în volumul ''Istoria României în date'' (2003).

La 1/13 iunie-1/13 iulie 1878, a fost convocat Congresul internațional de la Berlin, cu scopul revizuirii Tratatului de la San Stefano, cu participarea reprezentanților celor șapte Mari Puteri. Încă o dată, România nu a fost admisă, din același motiv ca și la San stefano, însă Congresul i-a recunoscut independența și drepturile ei asupra Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor, cu condiția acceptării încorporării sudului Basarabiei la Rusia. Județele Bolgrad, Cahul și Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou Rusiei, deși Convenția ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrității teritoriale a României.

Rusia și Austro-Ungaria au recunoscut independența României în octombrie 1878, în timp ce celelalte Mari Puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin au condiționat recunoașterea independenței țării după modificarea art. 7 al Constituției din 1866, în spiritul prevederilor Tratatului de la Berlin.

Consiliul de Miniștri a hotărât la 9/21 septembrie 1878, acordarea titlului de Alteță Regală lui Carol I, realizându-se, astfel, un prim și important pas spre proclamarea Regatului României.

La 10/22 mai 1881, când s-au împlinit 15 ani de la urcarea pe tronul statului român, au avut loc festivități prilejuite de proclamarea Regatului și încoronarea domnitorului Carol I ca rege al României. Evenimentul încoronării a fost anunțat prin 21 de salve de tun. Coroana regelui Carol I și cea a reginei Elisabeta au fost realizate din oțelul unui tun capturat de la turci în 1877. "(...) Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică. O primesc ca simbol al independenței și puterii României !'' aprecia cu acel prilej primul rege al României, Carol I, fapt menționat în volumul ''Carol I'' (Ion Scurtu, 2004).

AGERPRES