DOCUMENTAR: 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Buftea-Bucureşti

Marţi, 24 aprilie, se împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti, între România şi Puterile Centrale, în timpul Primului Război Mondial. După lovitura de stat din 7 noiembrie 1917, când bolşevicii, conduşi de Lenin, au preluat puterea prin înlăturarea guvernului republican democrat al lui Kerenski, Rusia s-a retras din Război. Rămas singur, Guvernul român, refugiat la Iaşi, a fost obligat să încheie tratatul de pace, alternativa fiind „ştergerea României de pe hartă”. România a trebuit să retrocedeze Dobrogea de sud – Cadrilaterul – , să cedeze o parte a Dobrogei de nord Bulgariei, iar restul Dobrogei urma să fie controlat şi ocupat de Germania şi Bulgaria, deşi rămânea în proprietatea României. Totodată, prevederile înrobitoare ale tratatului menţionau ca România să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munţilor Carpaţi şi să concesioneze Germaniei toate exploatările petroliere pe o perioadă de 90 de ani. Singura prevedere pozitivă pentru România era recunoașterea unirii Basarabiei cu patria – mamă, de la 27 martie 1918.

Din fericire, deşi ratificat în Parlament, tratatul nu a fost semnat de către regele Ferdinand, iar în noiembrie 1918, prin înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, Tratatul de la București a devenit perimat, deschizându-se larg oportunitatea Marii Uniri a tuturor Românilor, de la 1 decembrie 1918.

La începutul lui noiembrie 1917, la Petrograd a izbucnit revoluţia bolşevică, iar la 7 noiembrie 1917, guvernul condus de Kerenski a fost răsturnat şi înlocuit cu un nou guvern condus de Lenin şi Troţki.

La 21 noiembrie 1917, Lenin, în calitatea sa de preşedinte al sovietului comisarilor poporului, şi Troţki, comisar al afacerilor externe, se adresau cu o radiogramă către toţi beligeranţii, prezentându-le un armistiţiu general pentru începerea tratativelor pentru pace. Baza de pornire a discuţiilor ar fi reprezentat-o independenţa popoarelor şi dreptul la autodeterminare, excluderea anexărilor şi despăgubirilor. Tot atunci erau date publicităţii tratatele secrete încheiate cu puterile aliate, ca instrumente diplomatice fără nicio obligativitate pentru poporul rus.

În urma ofertei de armistiţiu, situaţia pe frontul român devenise extrem de critică, agenţii bolşevici au pătruns în liniile frontului din Moldova, reuşind să-i determine pe tovarăşii lor din tranşee să constituie comitete ostăşeşti pe companii şi batalioane, unităţile ruseşti fiind încurajate şi de propaganda germană să părăsească frontul şi să se grăbească să se retragă spre casă.

Ca urmare, trupele ruseşti, aflate în plină anarhie, dezertează în masă, iar în retragerea lor către graniţă, distrug oraşele şi satele româneşti.

În condiţiile în care trupele ruseşti nu mai respectau ordinele generalului Serbacev, oferta de armistiţiu, sprijinită de propaganda austro-germană a rămas fără efect, negocierile de pace finalizându-se cu Armistiţiul de la Focşani, încheiat la 26 noiembrie/9 decembrie 1917.

Noul prim – ministru al Franţei, Clemenceau, dezaproba armistiţiul, observând că nu poate

da României „o Franţă vecină” ca să o ajute, recomandând generalului Berthelot să încerce să reziste cu ajutorul ucrainenilor şi al generalilor ruşi antirevoluţionari, organizând o linie de rezistenţă contra bolşevicilor dincolo de Prut, în Basarabia.

La 29 noiembrie, Brătianu îi adresa lui Clemenceau un memoriu în care expunea situaţia tragică a României, în care îi cerea să învestească încredere în guvernul român şi în intenţiile lui.

La 3 decembrie 1917, Brătianu trimitea reprezentanţilor diplomatici ai României în străinătate o telegramă în care arăta că bolşevicii au pus stăpânire pe două fronturi nordice iar generalul Serbacev, singurul care putea susţine frontul, va fi silit să cedeze comanda unui bolşevic sau să se opună unui armistiţiu.

În 10 decembrie, aliaţii trimiteau, la rându-le, o notă oficială la Iaşi, în care arătau că recunosc imposibilitatea pentru România de a continua războiul în împrejurările tragice în care se afla.

În cele din urmă, înăbuşirea propagandei bolşevice în Moldova şi intervenţia armatei române în Basarabia au fost considerate de către guvernul sovietic de la Petrograd o provocare la adresa Republicii Ruse şi de aceea, aceştia au rupt relaţiile diplomatice cu guvernul aliat din Iaşi şi să declare, la 13/27 ianuarie 1918, război României.

În condiţiile în care ţara noastră era izolată de aliaţii din apus şi trădată de aliaţii din răsărit, declaraţia de război din partea guvernului sovietic de la Petrograd i-a îndemnat pe austro-germani să grăbească realizarea planurilor de a ocupa Moldova, de a sili armata romană la capitulare şi de a dicta guvernului român condiţiile de pace.

Intervenţia armatei române în Basarabia nu a provocat doar ruptura cu guvernul sovietic, dar i-a determinat pe austro-germani să ceară lămuriri asupra deplasărilor de trupe de pe frontul carpatic, contrare clauzelor Convenţiei de armistiţiu de la Focşani, iar la 25 ianuarie 1918 (stil vechi), guvernul român primise un ultimatum prin care se cerea ca în termen de 4 zile să se dea lămuriri asupra mişcărilor de trupe. Brătianu, discutând chestiunea cu generalul Averescu, vedea trei variante: reluarea ostilităţilor pe frontul de pe Siret, încercarea tratativelor de pace sau amâmarea lor pentru cât mai mult timp. Fiind adept al ultimei variante, dar negăsind sprijin în cadrul Executivului, la 26 ianuarie, Brătianu îşi înaintează demisia, sugerând formarea unui guvern prezidat de generalul Averescu, urmând ca el să rămână, şi pe mai departe, principalul sfătuitor şi susţinător al regelui Ferdinand.

La 29 ianuarie 1918, noul guvern depunea jurământul, iar noul şef al acestuia, generalul Averescu, arăta că ţinând cont de realitatea faptelor şi de situaţia creată pe frontul oriental, nu exclude posibilitatea intrării în tratative, pe baze acceptabile pe toate planurile pentru ţara noastră.

Mareşalul german Anton Ludwig August von Mackensen a primit cu satisfacţie vestea că noul guvern este hotărât să păşească pe calea negocierilor de pace, iar la 5 februarie a avut o primă întâlnire cu generalul Averescu, la Buftea, în care i-a enumerat câteva condiţii ale păcii: „Dobrogea se va ceda cu acces la Mare. Cred totuşi că s-ar putea ajunge la o înţelegere, cedând numai Caririlaterul şi fîşia locuită de bulgari până linia Mangalia-Adamclisi.” O altă condiţie a mareşalului a fost schimbarea dinastiei, lucru respins de către Averescu.

La 10 februarie avea loc o nouă întâlnire între cei doi, la Buftea, în aceeaşi zi în care aici soseau şi miniştrii de externe Kuhlmann din partea Germaniei şi Czernin din partea Austriei. Cei doi trimiseseră deja condiţiile pentru prelungirea armistiţiului:

„1. România cedează Puterilor Aliate Dobrogea până la Dunăre.

1. Puterile Împătritei Alianţe vor avea grijă să întreţină pentru România o cale comercială la Marea Neagră prin Constanţa.
2. Rectificările cerute de Austro-Ungaria la frontiera între Austro-Ungaria şi România sunt

acceptate de către România în principiu […]

1. Guvernul român se obligă a demobiliza imediat cel putin 8 divizii din armata română.
2. Trupele române vor trebui să evacueze imediat teritoriile austro-ungare ce le ocupă.
3. Guvernul român se obligă să inlesnească pe cât posibil transportul de trupe al Puterilor Aliate prin Moldova şi Basarabia spre Odessa pe căile ferate […]
4. Acest tratat intră imediat în vigoare”.

Averescu era de părere că atât rezistenţa cât şi retragerea armatei nu ar putea să se soldeze decât cu urmări dezastruoase şi declară că nu-şi poate asuma răspunderea acestor soluţii şi consideră misiunea guvernului său încheiată. A urmat propunerea lui Brătianu de a încredinţa conducerea guvernului lui Marghiloman şi însărcinarea acestuia cu continuarea tratativelor de pace. Demisia lui Averescu a fost respinsă, şi în urma mai multor Consilii de coroană, a fost luată hotărârea de a fi acceptate condiţiile pentru semnarea unui tratat.

La 2 martie 1918, când expira termenul ultimatumului, Averescu a telegrafiat mareşalului Mackensen că primeşte condiţiile de bază ale negocierilor de pace, iar Preliminariile tratatului de pace au fost semnate la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea, în casa lui Barbu Ştirbei, de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei.

Pe plan intern, liberalii s-au opus încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, drept pentru care, pierzând susţinerea acestora, Alexandru Averescu demisionează din fruntea guvernului la 27 februarie/12 martie 1918, iar regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe Alexandru Marghiloman, în speranţa că şeful Partidului Conservator ar putea obţine îmbunătăţiri ale condiţiilor de pace, dată fiind încrederea de care se bucura acesta din partea Austro-Ungariei.

Preliminariile păcii semnate la Buftea au fost transformate în tratatul de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la Palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. Prin tratatul de pace au fost acceptate condiții/dispoziții dure, dintre care se menționează:

– România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre.

– Puterile Centrale vor purta grija pentru menţinerea căii comerciale pentru România prin Constanţa spre Marea Neagră.

– Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe graniţa austro-ungară sunt admise în principiu de România.

– De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situaţiei pe domeniul economic.

– Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puţin opt divizii ale armatei române. Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate Mackensen şi comandamentul suprem al armatei române. De îndată ce pacea dintre Rusia şi România va fi restabilită, se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi necesare pentru serviciul de siguranţă pe graniţa ruso-română.

– Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei austro-ungare ocupat de ele.

– Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa.

– Se va asigura repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Înţelegerii în cel mai scurt timp posibil, prin teritoriul Puterilor Centrale.

– Tratatul va intra imediat în vigoare.

Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război.

La 10 mai 1918, la Paris, un număr impresionant de români a prostestat, semnând un energic document împotriva Tratatului: ”În numele poporului român, ne declarăm astăzi ca și ieri aliații Antantei și proclamăm nul și neavenit Tratatul de la București, cu toate clauzele și convențiile adiționale. Și tot în numele poprului român facem apel la guvernele aliate, rugându-le să nu abandoneze România și justele sale revendicări”.

Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României, la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat, dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I.

În noiembrie 1918, prin înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, Tratatul de la București a devenit perimat, deschizând larg oportunitatea Marii Uniri a tuturor Românilor. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a consfinţit unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar cu Regatul României.

RADOR (de Răzvan Moceanu)