Educaţie şi învăţare de criză

Oana Moraru, consultant educaţional, a stat de vorbă cu
Ioana Bâldea Constantinescu, pentru „Oraşul vorbeşte”, la Radio România
Cultural, despre învăţare şi lecţii primite de noi toţi în timpul pandemiei
care a închis toate unităţile de învâţământ din ţară.

IBC: Sunt zile în care cu toţii ne căutăm repere şi al
nostru este, mai ales când vine vorba despre educaţie, despre ce se întâmplă în
învăţământ, despre cum vorbim cu copiii şi cu cei care se străduiesc să le fie
aproape, Oana Moraru, consultant educaţional. Cum arată aceste zile în care se
încropeşte acest sistem de clase online, de teme trimise prin WhatsApp, de
copii care înţeleg şi nu înţeleg ce e asta, e vacanţă, e stare de urgenţă, e
şcoală făcută altfel?

OM: Privite de deasupra sau de la distanţă, toate fenomenele
astea arată ca un experiment social făcut de cineva interesat să vadă cum
reacţionează omenirea la aşa ceva, dar, lăsând la o parte gluma şi teoria
conspiraţiei, chiar e un fenomen social pentru că e foarte divers în manifestarea
lui. Sunt deja profesori care fac artă din asta după numai două săptămâni şi au
reuşit să găsească trucuri, tehnici şi metode de a-i ţine pe copii foarte
angajaţi, inspiraţi şi încântaţi de ce se întâmplă la învăţarea la distanţă pentru
că învăţare online e impropriu spus. Noi facem învăţare la distanţă acum, prin
mijloacele tehnice puse la dispoziţie de calculator. O altă manifestare din
partea profesorilor, a celor care încearcă, sunt oameni de vârsta a doua care
credeau că nu vor mai pune mâna niciodată pe calculator şi acum au dibuit cum
funcţionează, iar spre surprinderea lor, lucrurile merg bine şi sunt încântaţi.
Sunt şi profesori cu renume, pe care părinţii i-au căutat, care s-au eschivat
în perioada asta şi n-au găsit niciun mod de a se conecta cu copiii. Şi mai e,
desigur, o foarte mare masă de copii, aproape jumătate de milion de copii care
nu au mijloace tehnice şi care nu se pot conecta.

IBC: Ce se întâmplă cu aceşti copii care nu se pot conecta,
cei pe care într-un fel sau altul această formulă îi lasă pe dinafară?

OM: Oricum formula aceasta e una de avarie, fără pretenţia
de a acoperi programa. Ministerul Educaţiei a spus clar că nu e obligatorie
această conectare online, pentru că ministerul trebuie să se gândească în primul
rând la principiul echităţii. Nu o să spună unei categorii sociale să meargă
înainte cu materia şi să educe copiii şi alteia doar să îi ridicăm din umeri. E
clar că perioada asta în care şi noi, cei mai norocoşi, ne conectăm cu copiii,
mare învăţare nu produce sau, oficial, nu mergem înainte cu programa fiindcă
n-ar fi corect faţă de acest principiu al echităţii şi al şanselor egale ale
copiilor. Deci, şi noi, cei care ne conectăm, mergem sau nu înainte cu
programa, dar va veni o vreme când toţi vom ieşi din case şi ne vom întoarce la
şcoală şi atunci toată lumea trebuie să pornească de la acelaşi punct de start,
în sensul că programa va trebui recalibrată, reordonată pe anii viitori, nu vor
merge înainte cei care au mers deja online şi cei care vor rămâne pe loc. Deci,
indiferent de cum mergem unii dintre noi cu tehnica înainte, când ne vom
întoarce în clasă, planificările şi programele vor trebui să pornească pentru
toţi copiii la fel.

IBC: Care ar trebui să fie regula supravieţuirii pentru noi,
părinţii, care vrând-nevrând, trecem printr-un soi de reconversie profesională,
adică suntem şi asistenţii tehnici ai copiilor, suplinim şi rolul de profesor
sau de învăţător?

OM: Noi, toţi părinţii, în mod paradoxal, deşi am rămas
acasă avem sindromul omului care s-a dus la un serviciu nou. Când intri la o
slujbă nouă, pe lângă faptul că te simţi extraordinar de stresat, te simţi şi
foarte obosit şi ai şi maniile perfecţioniste sau de exces de zel că nu ştii ce
să faci mai întâi şi cum să faci mai bine. Nu ştiu dacă vă amintiţi cu toţii,
când aţi luat primul job sau aţi schimbat jobul, primele două-trei săptămâni
sunt extraordinar de grele. Cam acelaşi lucru se întâmplă acum cu părinţii,
sunt la o slujbă nouă, una a lor veche pe care o readaptează şi una şi de profesor,
şi de părinte, şi de administrator prin casă, deci sunt vreo trei-patru pălării
pe capul părintelui, inclusiv de om care trebuie să se joace, să se conecteze,
să se gâdile cu copilul lui, şi-atunci primele trei săptămâni au fost
catastrofale, cu nervi, cu furie, cu frustrare din partea părinţilor. Acum, tot
ca la o slujbă nouă, încet-încet ne adaptăm şi câţiva dintre noi (am şi făcut
un chestionar online cu părinţii pe care îi cunosc eu) am început să vedem
luminiţa de la capătul tunelului. Ne-am mai organizat puţin cu structura zilei,
ne-am mai adaptat la orele de conectare online ale profesorilor, copiii au
început să-şi câştige un pic de mai bună autonomie, a apărut o frenetică
împărtăşire a link-urilor din mediul online care ajută copiii să rămână un pic
mai conectaţi acasă şi să nu mai fie atât de dependenţi de copii. Eu am postat
câteva jocuri pe care le putem face în casă fără să ne antrenăm noi direct cu
copilul, doar să îl inspirăm să stea un pic liniştit, o jumătate de oră, o oră,
fără noi, jocuri prosteşti care nu au neapărat miză pedagogică, dar care îl ţin
pe copil antrenat şi bucuros că face singur nişte lucruri. Deci, idei şi
soluţii sunt, important e să nu tragem concluzii disperate pentru că aşa sunt
primele două-trei săptămâni în orice situaţie nouă. Până la urmă, ne vom fi
adaptat cu toţii.

IBC: Ce e musai să nu facem pentru că ni se tot spune ce
trebuie să facem, dar ce ar trebui să nu facem în perioada asta?

OM: Ce fac părinţii noştri şi e caraghios şi dificil e, din
cei pe care îi cunosc eu şi despre care îmi spun şi alte profesoare, că stau în
gâtul copiilor când fac lecţiile şi nu acceptă erorile, greşelile sau lipsa
copiilor de intervenţie, sunt ca nişte suporteri sportivi înflăcăraţi care vor
acum, pe loc, să fie terminată şi fişa, să nu fie greşeală, acum să răspundă el
live în sesiunea iniţiată de învăţătoare şi toată şuşoteala asta a părinţilor
din spatele copiilor îi aşază pe copii ca într-un sendviş, între profesori şi
ei, nevoia lor de perfecţionism şi control de acasă. I-aş ruga pe părinţi, în
afară de ajutorul tehnic şi ajutorul pe care îl cer copiii direct, să dea puţin
înapoi, un pas, doi, trei, să-i lase să greşească, să-i lase să intre din nou
în şantierul acela cu care toţi suntem obişnuiţi la şcoală, un pas înainte, doi
înapoi, alţi trei în faţă, altul înapoi, şi să nu micromanagerieze comportamentul
lor şcolar de acasă pentru că e o amestecătură tristă şi foarte stresantă
pentru copii.

IBC: Ca o privire pe termen lung, cum vor ieşi copiii din
toată tărăşenia aceasta în care, dincolo de achiziţiile lor şcolare şi efortul
sau lipsa efortului intelectual, vorbim de nişte copii închişi în casă, care
trec printr-o schimbare, inclusiv emoţională importantă?

OM: În perioada asta, eu chiar mi-am impus să îmi manipulez
emoţiile şi concluziile în sens pozitiv. Eu chiar cred că generaţia asta de
copii va ieşi foarte câştigată. De ce? Mare parte dintre copii erau puşi în
direcţia consumerismului, în care suntem şi noi, mereu dependenţi de un stimul
nou, de un loc nou în care să meargă, de o jucărie nouă, de un eveniment nou,
de o activitate suplimentară şi cluburi noi. Copiii ăştia erau deja porniţi să
guste viaţa fiind mereu ancoraţi în ceva exterior, în ceva care le mănâncă uşor
timpul şi îi face să nu stea cu ei. Cred că frustrarea asta de a sta în casă
are efecte negative pentru sănătatea fizică, dar cred că pentru generaţia asta
de copii regăsitul stării de plictis cu care noi, generaţia noastră, ne-am
obişnuit mult în copilăria noastră e un triumf pentru că în starea de plictis
copilul, în sfârşit, se întâlneşte cu el, încep să îi funcţioneze rotiţele
imaginaţiei, din starea de frustrare, de „Ah, n-am unde să mă duc, n-am ce să
fac, n-am următorul stimul dat de altcineva”, va trebui să-mi confecţionez eu
stimulii, eu să mă gândesc la scenarii de joacă, din lucruri minimale la
îndemâna mea, cu două-trei obiecte, cu aceleaşi jucării, iată că fac lucruri
noi, am scenarii şi idei noi de joacă. Deci cred că generaţia asta care oricum
era pornită greşit pe ideea de consum, de acţionat, de petrecut mereu timpul
gestionat de altcineva, cu stimuli puternici şi „Wow, cum te-ai simţit astăzi,
te-ai distrat, ţi-a fost bine?” Cred că le prinde bine copiilor acum să simtă
un pic de frustrare, de spaţiu mai mic de manevră în care sunt obligaţi să îşi
pună imaginaţia la contribuţie, cu tot cu frustrări, cu tot cu supărări, astea
în general te cresc mare, nu te dau înapoi.

IBC: Una peste alta, învăţăm împreună, părinţi, copii şi
profesori.

OM: Cred că toate momentele de criză aduc mari creşteri dacă ştim să fim cu inima deschisă şi optimism.  Perioada asta va trece. Dar va trece sigur după ce noi vom fi învăţat o lecţie, să fim mai bine cu noi, mai conectaţi, mai atenţi la ce simt oamenii din jurul nostru, mai puţin interesaţi de poziţie, funcţie, lucruri acumulate care vedem bine că acum nu contează deloc.