THE REVENANT: THE LEGEND OF HUGH GLASS by Iñárritu - un film fluent, intens, epic- de Michaela Platon

Pe lista scurtă a filmelor pe care le așteptam fibriland la vremea lansării în 2015, se găsea și The Revenant al lui Alejandro G. Iñárritu  – și trebuie să recunoașteți, filmele lui nu se pot vedea doar o singură dată, pentru că am pierde enorm din sensurile și subtilitățile care nu se revelează la prima vedere, iar acum Paramount ne oferă șansa să revenim la această creație.

The Revenant este
într-atât de diametral opus față de Birdman, filmul care l-a
precedat, cum numai o minte genială care a imaginat și pus în
operă un prim film neegalat până acum (Amores Perros) ar fi în
stare să facă. Abia acum am putea spune că Iñárritu s-a depășit
pe sine, dându-ne această construcție epică în care Leonardo Di
Caprio strălucește ca un star de primă mărime. Și nu mă
îndoiesc de faptul că filmul va deveni antologic, căci este o
întrețesere într-atât de elaborată între viața văzută ca o
luptă de supraviețuire, de nedreptate și nimicnicie, de iubire,
disperare și comuniune cu natura, încât aproape tot ce am văzut
până acum de acest gen- pălește pur și simplu în fața lui The
Revenant.

Imaginea este bulversantă
și ne proiectează într-un spațiu cu dimensiune mitică, făcând
un fel de passing-shot cu emoțiile noastre, în timp ce devine pe
rând metaforă, simbol și arhetip, potențând apoi starea
printr-un pictural desăvârșit, conducându-ne și modulând
cadrele coregrafiate senzațional, la fel cum face punctuația
într-un text de excepție. Colaborarea lui Iñárritu cu Emmanuel
Lubezki pare să fie una excepțională profesional dar și de
suflet, mai ales după ce anul trecut Birdman a luat și Oscarul
pentru imagine, iar mexicanul cu nume slav este cel care are în
palmares și Gravity al lui Alfonso Cuaron, The Tree of life semnat
de Terrence Malick, Burn After Reading al fraților Coen sau Sleepy
Hollow regizat de Tim Burton. Vizualurilor fără egal li se adaugă
coloana sonoră semnată de Ryuichi Sakamoto și Alva Noto, care este
un amalgam de sunete ale naturii contopite apoi juxtapus unui poem
simfonic, care conduce povestea și pe noi în poveste, ca un
adevărat personaj sonor ce este, completând viziunea regizorală
sincretică a lui Iñárritu.

Scenariul
pornește de la o poveste reală, Hugh Glass existând în realitate
cu tot cu istoria lui de viață pe care o exploatează literar
romanul lui Michael Punke, temerarul vânător aflându-se la
intersecția a două culturi, cea occidentală și cea a indienilor
pawnee, această cunoaștere dându-i putința să aibă o altă
înțelegere a vieții și lumii. Personajul interpretat de Di
Caprio se zbate între drama de tată care și-a crescut singur
băiatul după de soția indiancă a fost omorâtă de un atac al
albilor și sfâșierea interioară de a-și vedea copilul omorât
fără să poată face ceva. Scenele au o încărcătură
emoțională de excepție, aproape în lipsa dialogului, exploatarea
limbajului mimico gestual și a sunetelor guturale imprimând o și
mai mare tensiune.

Actorii strălucesc pur
și simplu în acest scenariu generos, unui Leonardo Di Caprio matur
perfect stăpân pe interpretare, subtil dar și intens, dându-i
replica Tom Hardy ce reușește o altă performanță memorabilă
după ce a punctat de excepție anul trecut și în Child 44, Mad
Max, Rocketman, London Road și Legend.

Și cum în filosofia
celor aflați într-o mult mai firească legătură cu natura- a o
agresa este o crimă, iar a-i ajuta pe cei care o fac – o alta la
fel de mare, personajul Hugh Glass plătește prețul de a se fi pus
în slujba celor care vânau nu pentru a supraviețui, ci pentru a se
îmbogați. Scenele de luptă sunt crude, viscerale, indienii Ree
apărându-și pământurile și vânatul, dar făcând în același
timp învoieli cu cotropitorii pentru cai și arme. Concluzia de
atunci și de acum? Civilizația, insațietatea oamenilor după
câștigul material, pervertesc valorile ancestrale, singurele
capabile să păstreze echilibrul dintre om și natură, acesta
fiindu-i recunoscător pentru tot ce îi oferă.

Intens metaforic, filmul
suprapune povestea peste un peisaj hibernal, leit-motivul zăpezii
maculate și imaculate punctând simbolic de mai multe ori pe
parcursul desfășurarii, și scotând la suprafață latura epică,
drama lui Glass -vânătorul care luptă cu sine, cu natura și cu
oamenii, pentru a împlini legea talionului. Și cum această dorință
este singura care îl mai ține în viață, finalul metaforic
deschis – rotunjește demersul și ne lasă timp să respirăm după
ce am stat încordați preț de 151 de minute.

Fluent,
intens, epic, magistral condus și cinematografiat, filmul este o
altă față a unui regizor genial care a trecut cu lejeritate de la
Birdman - care este o autentică provocare intelectuală ce clamează
şansa de a comenta (critic!) statutul cinema-ului american creator
de francize din care actorii principali se desprind cu greu si cu
sechele – la o poveste intensă din vestul sălbatic de pe la 1823.

De
la început trebuie să vă spun că filmul nu este pentru oricine,
dar dacă eşti pregătit să primeşti ce îţi oferă, vei avea
satisfacţii incomensurabile. Iar dacă până acum Alejandro
González Iñárritu ne-a copleşit cu Amores perros, 21 Grams,
Babel, Biutiful şi Birdman- filme de un dramatism acut, de o
sinceritate abruptă, care arată chipul hidos al violenţei , al
nebuniei sau pe cel al hazardului, acest The Revenant reprezintă o
turnură spectaculoasă, o altă treaptă în evoluția artistică a
unui genial regizor care nu va înceta să ne uimească în abordări
excepționale.