Gaudeamus - Unde ne duce analfabetismul altora

După un calcul al Băncii Mondiale, România pierde anual peste 900.000 de euro din cauza analfabetismului. Potrivit socotelilor făcute de UNICEF, în anul 2025, din aceeași cauză, România va pierde mai mult de 19 miliarde de euro pe an. Așa că dacă nu din omenie, măcar din interes personal ar trebui făcut ceva pentru scăderea analfabetismului din țara noastră.

Avem sute sau poate mii de ONG-uri care în acte se ocupă de soarta copiilor, inclusiv de alfabetizarea lor. N-am observat ca aceste ONG-uri să-și dea mîna,  pentru a face împreună o strategie națională împotriva analfabetismului, urmată de acțiuni concertate. La Ministerul Educației se tot pun la cale reforme și cînd se schimbă miniștrii auzim promisiuni că se va face și se va drege pentru a-i aduce pe copii la școală. Or asta nu se va realiza decît pe hîrtie, cîtă vreme alfabetizarea nu va fi o treabă a întregului guvern, nu numai a ministrului de resort.

Dascălii au dreptate să se plîngă de salariile lor mici, demotivante, dar ar fi și în interesul lor să-și pună mintea la treabă, încît să scadă numărul abandonurilor școlare și să avem și o creștere demografică semnificativă. Căci fără copii care  merg la școală și fără copii care să ajungă la vîrsta școlarizării, dascălii vor ajunge să nu mai aibă pentru cine să-și facă meseria.

O strategie plauzibilă în această privință ar trebui să cuprindă deopotrivă măsuri economice încurajatoare, astfel încît concetățenii noștri să nu mai plece la muncă în străinătate, și pentru a-i convinge pe cei plecați că și-ar putea găsi un viitor și în țară. Asta fără promisiuni demagogice venite din partea unui partid sau a altuia, în campania electorală, ci în urma unui pact politic național cu linii de acțiune care să nu mai facă obiect de tocmeală.

Căci iată că am ajuns în situația alarmantă în care românii din străinătate fac mai mulți copii decît cei rămași în țară. Optimiștii ar putea spune că și așa e bine. Dar cîți dintre cei plecați mai au de gînd să se întoarcă în țară cu copiii lor născuți în străinătate?  Și mai ales de ce-ar face-o?! Sau de ce românii „care au rămas”, cum se zice mai nou, n-au atîta încredere în situația din țară pentru a nu mai considera nașterea unui copil o povară pe care nu și-o pot permite?  Ori pentru care școlarizarea copiilor pe care-i au să nu mai fie un lux pe care nu și-l pot îngădui?

Așa că în loc să tragem semnale de alarmă pe la colțuri, ăsta ar trebui să fie cel mai important  subiect de dezbatere publică și de acțiune politică, dacă nu vrem ca România să se depopuleze și dacă nu vrem ca noile generații să fie alcătuite în majoritate din analfabeți care să ne transforme într-o țară de mîna a doua.

Cristian Teodorescu