VIAȚA COTIDIANĂ, DOMINATĂ DE RECHIZIȚII ȘI SUROGATE, de Georgeta Filitti
25 Ianuarie 2018, 11:45
Pentru majoritatea românilor, viața cotidiană în vreme de război a însemnat o provocare dureroasă, epuizantă, pe unii marcându-i pentru totdeauna. În teritoriul ocupat de Puterile Centrale, începuse să funcționeze, încă din decembrie 1916, o Komandatură germană cu puteri discreționare; rechizițiile, confiscările, contribuțiile și rapturile necontabilizate s-au ținut lanț. Au luat din gospodării tot ce însemnase metale, îmbrăcăminte, blănărie, combustibili. Acum, în ianuarie 1918, voiau albiturile: fețe de masă, lenjerie, prosoape. Vânzarea lor în magazine era interzisă. O amendă de 10 000 de lei și un an închisoare pândea pe patronul hotelului, cofetăriei sau cafenelei care ar fi folosit fețe de masă sau șervete de pânză.
Șurubul s-a strâns și în privința mâncatului la birt ori la cârciumă; era nevoie de cartelă pentru pâine și carne. Restaurantele devin ”cantine cazone” de vreme ce gătesc cu carne numai patru zile pe săptămână.
Încartiruirea ofițerilor germani, aplicată doar caselor pustii sau cu proprietarii plecați în bejenie în Moldova, se extinde la toate locuințele. Erai dator să mobilezi camera și să-i oferi acestui musafir nepoftit căldură și apă caldă.
Până una alta, după ce inventariaseră și rechiziționaseră materialele cele mai diverse, la începutul anului 1918, ocupanții s-au oprit la sârmă, lucrată sau nelucrată; trebuia predată Komandaturii altfel posesorii erau sancționați bănește și cu închisoare.
Faimoasa ordine germană, care făcuse să apară, în vreme de pace, vorba că degeaba putem avea scule, dacă nu-s nemții care să le mânuiască, s-a aplicat din plin. Introducerea cartelelor pentru pâine nu însemna că aceasta era pentru toți. Se oferea mălai, și acela drămuit. Ce se întâmplase? Plantele oleaginoase erau confiscate îndată ce rodeau. Cu porumbul nemții au făcut o descoperire: puteau extrage din vârful bobului, al colțului, ulei. Colțul reprezenta 12% din bob iar 17% din acest colț era ulei. Cum producția de porumb era extrem de bogată, moara Assan din București a fost rapid echipată și în luna ianuarie 1918 putea extrage acest prețios ulei. Rafinat, presat și solidificat, era transformat în margarină. Producția zilnică a fabricii era de 2000 de kg și se exporta integral în Germania. Fărămăturile de porumb rămase erau măcinate și transformate în mălai, care înlocuia tot mai mult pâinea cartelată.
Nuci, jir, ghindă, castane, sâmburi de prune, de pepeni ori de dovleac – totul era meticulos adunat pentru mărirea producției de uleiuri.
Grăsimi se mai extrăgeau din animalele tăiate la abator, resturi de mâncare și cadavre. Instalațiile de la KADAVERWERTUNGSTALT furnizau 1000 de kg. de grăsimi zilnic.
O rigoare nespusă a vizat fabricarea săpunului, operație militarizată și discriminatorie. Aceasta pentru că produsul destinat populației noastre avea 85% agilă și doar 15% grăsimi – și acelea provenite de la ouă stricate și cadavre.
Petrolul, materia primă care a făcut posibile cele două războaie mondiale, era urmărit cu strășnicie de nemți. La sfârșitul anului 1916, românii au abandonat zona petroliferă din jurul Câmpinii prin sabotarea sondelor (incendiere, înfundare, distrugere de instalații). A fost o operație realizată în cooperare cu ingineri englezi, unii chiar de la firmele de exploatare. Când au venit nemții, prioritar pentru ei a fost repunerea sondelor în funcție. Au adus muncitori români calificați, prizonieri în lagărele lor, și la începutul anului 1918 funcționau 387 de sonde cu o producție zilnică de 358 de vagoane.
În ianuarie 1918, nimeni nu știa că ocupația militară germană va mai dura încă 11 luni. Vizita kaizerului și încântarea acestuia față de ce văzuse (chiar la vreme de iarnă) l-a făcut să declare magnanim că România înfrântă merita totuși să păstreze Dobrogea pentru ca prin porturile ei să-i fie exportate mai lesne bogățiile spre Germania.
Privațiunile îndurate de românul de rând au fost fără număr. Practic a mânca, a te îmbrăca ori încălța, a avea cald în casă deveneau probleme insolubile. Spațiul public arăta sumbru: parcuri transformate în grădini de zarzavat, bănci puse pe foc, clădiri rechiziționate și distruse demonstrativ. În rândul lor, casa lui Take Ionescu, refugiat la Iași și partizan fățiș al Antantei, s-a bucurat de un tratament special: după ce a fost prădată, acolo s-a instalat o cocină de porci.
În contrast cu acest peisaj apăsător înflorea piața neagră. Lucrul a fost posibil și cu complicitatea administrației germane. Și poate din toate bunătățile care se vindeau pe ascuns rămâne un mister: cum de se puteau găsi la restaurantul lui Iordache din Covaci, la București, mititeii cei atât de bine mirositori, fără ca cineva să denunțe dezmățul?
A mai fost o pată de culoare în cenușiul cotidian românesc de atunci: inventivitatea de care au dat dovadă unii ziariști colaboraționiști. Alexandru Ciurcu, de la ”Agrarul”, venea mereu cu soluții gastronomice, una mai năstrușnică decât alta: trifoi în loc de spanac, ouă de cioară în schimbul celor de găină, lapte de la lehuze pentru prepararea untului, drept excelent înlocuitor al celui de vacă… Firește că nimeni nu dădea curs unor asemenea neghiobii, cel mult ele țineau locul rubricii de Curiozități de altă dată.
