VALERIU BRANIȘTE – UN EROU NAȚIONAL, de Georgeta Filitti

Așa l-a caracterizat procurorul maghiar în 1894 la un proces pe Valeriu Braniște (1869-1928), figură reprezentativă a luptei românilor din monarhia austro-ungară pentru drepturi naționale. Majoritari totdeauna în Transilvania, românii s-au bucurat de o elită intelectuală care a militat inteligent, constant și eficient pentru afirmarea lor în provincie. Născut la Cincu Mare (lângă Brașov), Valeriu Braniște a absolvit facultatea de Litere și Filosofie din Budapesta; teza de doctorat o consacră lui Andrei Mureșianu. Avea doar 15 ani când a publicat o culegere de Poezii de pe valea Buii. Profesează o vreme la Brașov apoi se consacră publicisticii. Activitatea gazetărească alternează cu răstimpuri de detenție în închisorile ungurești Vacs și Seghedin. Ia apărarea memorandiștilor, în calitate de corespondent de presă, e inculpat și la proces cere, potrivit legislației ungurești, să i se aducă traducător deși era profesor de limba maghiară! Va petrece doi ani în închisoare. Pleacă la Cernăuți și înființează foaia Patria, cu același profil militant; dezvăluie condiția precară a țăranilor români, manevrele de la alegerile pentru Dieta Bucovinei, puținătatea școlilor românești ș.a. Urmărit de autorități, se refugiază în Regat, pe urmă se stabilește la Lugoj unde, în 1901, pune bazele unei publicații definitorii în lupta de afirmare națională. E vorba de Drapelul (în 1919, și cu o ediție în limba franceză). Conferențiază, publică biografiile unor români de seamă (Augustin Bunea, Ciprian Porumbescu, Ioan Rusu Șirianu, Alexandru Mocioni, Octav Smighelschi). Ele rămân până astăzi modele de informare eficientă asupra elitelor românești din Transilvania. În același timp activează în despărțământul Astra, organizează biblioteci populare, teatru de amatori. În 1905 scoate ziarul Banatul, se implică în organizarea festivalului corurilor românești, aducând la București 1200 de cântăreți bănățeni. Apărarea lui George Popovici, acuzat de dacoromânism, în aduce o usturătoare amendă și suspendarea vremelnică a Drapelului.

În 1913 face parte din comisia de 10, apoi din comitetul de 3 care purta tratative la Budapesta cu guvernul maghiar al contelui Tisza pentru statuarea drepturilor politice ale românilor.

Izbucnirea primului război mondial îi pune pe românii din Austro-Ungaria într-o situație dramatică: încă din 1914 sunt siliți să lupte pentru o cauză ce le rămânea străină iar din august 1916 ajung să se înfrunte cu proprii conaționali din Regat.

Valeriu Braniște pune la dispoziția combatanților coloanele Drapelului. Rubrica Poezia în război a însemnat susținere morală și dialog necurmat al luptătorilor români cu cei rămași acasă. Ziarul e cenzurat cu sălbăticie, tirajul scade dramatic iar refuzul de a semna o declarație de fidelitate față de monarhia bicefală îl face pe Braniște dușman declarat al acesteia. La începutul lui 1918 e arestat și întemnițat la Seghedin ca spion pentru România. Paradoxal, răstimpul recluziunii ajunge benefic, mai ales pentru posteritate, căci atunci și acolo, pe lângă traduceri din literatura italiana militantă, își redactează Insemnările din închisoare (publicate în 1972). Ele rămân o frescă admirabilă a vieții românilor din Transilvania și Bucovina, la cumpăna veacurilor XIX și XX. Eliberat, ajunge în fruntea bănățenilor luptători pentru autodeterminare și unire cu regatul român. La redacția Drapelului se deschid liste de subscripție de susținere a batalionului lugojenilor români. Și tot el organizează trimiterea delegaților bănățeni la Adunarea de la Alba Iulia din l decembrie 1918. Membru fără portofoliu în Consiliul Dirigent, este sufletul acțiunilor pentru înlăturarea administrației ungurești a Banatului și de cooperare cu armata franceză de ocupație. Preia resortul de învățământ în cadrul Consiliului Dirigent și reglementează sistemul de funcționare al școlilor românești din Transilvania și Banat. Mai mult, naționalitățile conlocuitoare, în speță sașii și ungurii, își pot întemeia așezăminte de învățământ cu limba de predare maternă. Este deopotrivă implicat în inaugurarea – la 31 decembrie 1920 – a Universității din Cluj. În martie 1920, în timpul tratativelor de pace, este trimis în misiune la Londra. Va fi ultima manifestare politică a ziaristului bănățean.

O ciudățenie a carierei sale rămâne eșecul repetat ori de câte ori a candidat în cadrul comitatului Caraș Severin sau în Parlamentul României întregite. În acest ultim loc să fi fost neînțelegerile cu mediul politic regățean, disensiunile dintre ardeleni? E greu de spus. Oricum, omul de cultură părăsește scena politică dar rămâne dedicat publicisticii de evocare, în special a unor figuri bănățene, ca și de ordonare a propriei arhive. Ea constituie și azi un adevărat tezaur pentru înțelegerea plenară și nuanțată a istoriei românilor din monarhia austro-ungară până la Marea Unire din 1918.