UNDE SE MĂNÂNCĂ MAI IEFTIN?, de Georgeta Filitti

Războiul epuizase resursele alimentare din întreaga Europă. Teritoriile ocupate o duceau însă cel mai greu. Mult lăudata ”ordine germană” își dădea roadele prin măsuri greu de conceput. La noi, toate rezervele de cereale pentru lunile iunie, iulie fuseseră confiscate, populația fiind povățuită ”să rabde”. Cât? Până la noi dispoziții menite să vină de hac ”bandiților” de brutari. Ei erau vinovați pentru calitatea proastă a pâinii și cantitatea absolut insuficientă. Komandatura găsea  mereu soluții: o zi pâine, o zi mămăligă. Apoi, în localitățile urbane, adică având până la 5000 de locuitori, rația era de 350 gr. pâine (făcută din 200 gr. făină și 150 gr. mălai). La țară se dădeau 500 gr. mălai, cu adaos de 25 gr. faină, dacă dovedeau, cu certificat medical, o boală oarecare.

Între timp, rechizițiile continuau. În Germania populația indura aceleași lipsuri. Acolo rația de pâine era de 150 gr. pe zi, 3,5 kg cartofi și 90 gr. carne pe săptămână și un ou la 2 săptămâni.

Nemții erau odată în plus îngrijorați deoarece unirea Basarabiei cu România îngăduise armatei române să-și folosească depozitele de cereale aflate în provincia răsăriteană, fără acordul lor.

Pâinea era alimentul de bază al celor săraci dar mizeria trebuie relativizată căci comparația între prețurile dintr-un restaurant parizian și unul de la București dă de gândit; nu doar pentru sumele în sine ci și pentru ce se găsea încă la Paris, capitală cu nemții la 60 km de ea, și alta ocupată de nemți de un an și jumătate.

Gazeta Bucureștilor reproduce o anchetă a ziarului francez Le Figaro în restaurantul Voisin, unde, credea reporterul, cu un meniu de 30 de lei, ”francezii aveau să piară de scumpetea hranei”.

Un cap limpede de la București observa că în localul franțuzesc se plătea și luxul și serviciul. Să amintim că e vremea când leul e la paritate cu francul francez de aur. Aici, la Iordache, pe o masă de brad, cu o mușama de culoare dubioasă, veselă ordinară și tacâmuri ruginite, prețurile erau cam așa: o omletă, 3 lei (la Voisin, 2,5), un biftec cu murături, pe taler de lemn, 8 lei (la Voisin, pe taler de argint, 6), o porție de sparanghel cu unt, 5 lei (la Voisin, 4 franci, cu adaosul unui sos delicios). Brânza telemea la Iordache era 3 lei (la Voisin, una de Camambert, 2 franci). Tot așa, pentru o sticlă de Vieux Médoc parizianul plătea 5 franci iar bucureșteanul 12 lei pentru ceva fără nume, ”un ferment din mere, roșcove și pepeni”.

La cârciuma Trei ochi sub plapumă, pe Calea Moșilor, era și mai rău. Iată ce scrie un client: ”Un local teribil de murdar, pe niște mese de lemn soioase și îmbibate de vin și țuică vărsate de consumatori, mi s-a servit de un chelner fără nici un nasture la pantaloni și fără guler la cămașă, 2 ouă fierte și o fleică de bivol…, un șpriț, băutură incoloră, acră și cu sifon. Am plătit în total 12 lei. Când am ieșit, m-am ferit să nu mă vadă cineva de unde ies”.

Nici în piață nu era mai bine: fasolea uscată se vindea cu 4 lei kg, găina era 30 de lei, ouăle, două la leu, untul 35 lei kg, untura 35 lei, lămâile, 7 lei bucata, halvaua, 45 lei kg, zahărul, între 26 și 32 lei kg, căpșunile, 20 lei kg. Șampania, băutura favorită a nemților,  era pe toate drumurile, la 15-20 de lei sticla, fabricată din toate vinurile, imposibil de consumat altfel.

Dacă penuria alimentară îngrozitoare era percepută ca fiind temporară și lumea vedea în apropiata pace cu Puterile Centrale o ameliorare indiscutabilă a situației, în ceea ce privește consumul de vin, lucrurile păreau de-a dreptul absurde. Acordul economic prevedea exportul obligatoriu al vinurilor noastre în Germania. Dar aceasta nu era totul. Viile trebuia stropite cu sulfat de cupru și procurarea lui  însemna un contract obligatoriu cu Germania, prin care viticultorul român vindea acolo 70% din recoltă. Cum nu exista concurență în această privință, ai noștri se vedeau înrobiți nemților pe durată nedeterminată. Și aceasta deoarece acordul prevedea dreptul ca nemții să achiziționeze pe alese vinul cu 25 de bani litrul și gradul. Impozitul de 50 de bani era plătit de producător. Viile erau supravegheate de nemți și dacă nu se respectau nu se știe ce standarde, proprietarul era izgonit și via atribuită altcuiva.

Românii se întrebau zi și noapte: Când se termină? Ce mai pot inventa ocupanții? Cine ne vine în ajutor? Răspunsul l-au primit peste câteva luni când armata română, renăscută din propria cenușă, avea să aducă mult așteptata izbăvire.