Un spirit tutelar, Nicolae Iorga, de Georgeta Filitti

În prima jumătate a secolului XX România a beneficiat de o pleiadă irepetabilă de istorici. Între ei, cel care s-a impus mai stăruitor rămâne Nicolae Iorga (1871-1940), considerat deopotrivă unul din cei mai însemnați savanți ai timpului său, Cu o operă vastă, peste 11 000 de lucrări separate cuprinzând sinteze, monografii, volume de documente, note de călătorie, biografii, discursuri; apoi mii de articole, conferințe, cursuri universitare. Prin toate, N. Iorga rămâne unul dintre cei mai prolifici istorici ai lumii. A ținut cursuri în amfiteatrele multor universități, a răscolit arhive nu doar în Franța, Germania sau Italia dar și în Croația, Suedia sau Olanda, dând la iveală mii de documente. A scris istoria unor țării, între altele a Imperiului otoman, în cinci volume, rămasă până azi reprezentativă pentru acest spațiu istorico geografic. A fost membru honoris causa al mai multor universități din Europa și din Lumea Nouă, a întemeiat instituții românești în străinătate (școala de la Fontenay-aux-Roses, lângă Paris, Casa romena de la Veneția, Accademia di Romania la Roma). Acestea s-au alăturat ctitoriilor din țară: Institutul de studii sud est europene, Institutul de istorie universală, inaugurat în 1936, care din 1971 îi poartă numele; apoi Universitatea de vară de la Vălenii de Munte, întemeiată cu o sută zece ani în urmă, precumpănitor pentru apropierea de românii desțăranți din Basarabia. O activitate la fel de prodigioasă a desfășurat ca profesor (la un moment dat rector al Universității din București), ziarist (cu foaia cea mai proeminentă Neamul românesc) și om politic (cu o prezență prestigioasă în parlamentul României între 1907 și martie 1940). Să adăugăm adevăratul îndreptar rămas până azi pentru toți istoricii, Revista istorică, sursă inepuizabilă nu doar de informație ci și de nebănuite piste de cercetare.
Ca om al cetății, N. Iorga ia parte, cu arma în mână, la războaiele balcanice din 1913 și își va spune cuvântul în Consiliile de Coroană din anul tragic 1940, când țara noastră era sfârtecată de poftele nesățioase ale vecinilor. Dar implicarea sa, ca istoric, dascăl, om politic, ziarist în anii primului război mondial rămâne pilduitoare și a o cunoaște înseamnă, de fapt, să asistăm la o uimitoare lecție de istorie.

După atentatul de la Sarajevo, din iulie 1914, el scrie în articolul Războiul general și România: ”Acest odios masacru va fi unul din cele mai josnice acte de ură idioată care s-a săvârșit vreodată pe fața pământului”. In continuare, ia apărarea micii Serbii agresate și se implică în efortul de susținere materială a transilvănenilor refugiați în Regat. Declanșează o campanie vehementă în presă în favoarea unității naționale prin alăturarea noastră la puterile Antantei, Franța, Anglia, Italia. Titlurile articolelor sau comunicărilor sale sunt grăitoare: România și principiul naționalităților, Politică națională activă și politică contemplativă, Carpații în luptele dintre români și unguri. Tot acum apare lucrarea de referință Istoria românilor din Ardeal și Ungaria.

Militantismul său este impresionant când, în decembrie 1915, avertizează: ”Cu sabia biruitoare în mână vom face un stat național și popular”.
Poate că nici un om politic român, în acele vremuri tulburi, n-a fost atât de prezent, ceas de ceas, de implicat și de conștient de menirea lui, aceia de a ține spiritul alor săi treaz, a-i face să creadă în victoria finală.

De-a lungul evocărilor noastre ne vom mai întâlni cu acest spirit tutelar, această prezență unică din istoria noastră către care e mereu profitabil să ne întoarcem, să-i citim și recitim lucrările, să-i urmărim gândurile, în vremuri liniștite ori de restriște, căci totdeauna verbul lui Nicolae Iorga a însemnat îmbărbătare, a însemnat forță, a însemnat acea zestre spirituală permanentă transmisă urmașilor săi.