UN OM PROVIDENȚIAL – COLONELUL CANADIAN JOSEPH BOYLE, de Georgeta Filitti

În vâltoarea războiului a apărut pe meleagurile noastre un personaj socotit o vreme drept aventurier și văzut, pentru prietenia lui cu regina Maria, doar în ipostaza de admirator al acesteia. Or, Boyle intră pe scena războiului în primul rând ca susținător material al unei companii de mitraliere trimise pe frontul francez. Apoi e trimis, în 1917, să reorganizeze sistemul feroviar rusesc. Prăbușirea țarismului și ascensiunea puterii bolșevice, cu toate convulsiile sociale pe care le-a presupus în anii 1917-1918 îl propulsează pe canadian în postura de arbitru între feluritele autorități răsărite peste noapte în spațiul rusesc și mulțime de români, aflați acolo în virtutea aranjamentelor de cooperare cu Rusia, aliata noastră, cel puțin virtual, în cadrul Antantei. De un curaj admirabil și o determinare fără egal, acest om despre care Argetoianu, gură rea, spunea că românii nu și-au dat seama nici de unde a venit, nici când a plecat dintre ei, s-a impus bolșevicilor. Soldații comunizați, pentru care disciplina era vorbă goală, care își omorau ofițerii, care disprețuiau epoleții, au ascultat argumentele celui acoperit de decorații. Mereu în legătură cu diplomații britanici prezenți în toate porturile rusești de la Marea Neagră, Boyle s-a impus revoluționarilor. I-a smuls pe parlamentarii români prizonieri la Herson din mâinile lor, spunând: ”Mi-am dat cuvântul să salvez pe acești oameni și să-i duc în țara lor, îi voi salva și îi voi duce, sau voi împărtăși soarta lor. Sunt dintr-un neam tot așa de vechi ca cel al regelui Angliei, care n-are însă alt titlu de noblețe decât acela că nici un Boyle nu și-a călcat cuvântul dat și nu eu voi fi cel dintâi care să mi-l calc pe al meu. Îi voi duce la Iași sau voi pieri cu ei”.

Și colonelul și-a ținut cuvântul; i-a dus în capitala Moldovei.

După război, angajează o polemică bine argumentată în favoarea României cu H.C. Woods, în coloanele ziarului britanic Times. Preopinentul său declarase ritos: ”La modul general vorbind, nu e nimeni și nimic în România care sau ce să nu poată fi cumpărat cu bani”. Or, Joseph Boyle, după propria mărturie, lucrase trei ani în România, ca reprezentant al guvernului canadian pentru distribuirea materialelor vândute României printr-un împrumut acordat de țara sa, apoi gestionase afacerile lui British Oil industries și ale Crucii Roșii canadiene. În tot acest timp nu se confruntase niciodată cu atari practici dezonorante.

La critica adusă funcționării defectuoase a căilor ferate române, el vine cu cifre ce contraziceau aceste afirmații, oferite chiar de Oficiul britanic pentru comerțul de peste mări. Apoi la obiecția că bugetul n-a fost adus în fața Parlamentului român: Ba da, titularul Ministerului de Finanțe, Nicolae Titulescu, îl prezentase în fața forului legislativ; mai mult, publicase chiar fragmente în presa britanică. Cât privește contestațiile legate de reforma agrară, aceasta era în curs de desfășurare încât efectele ei nu puteau fi judecate încă.

Și Boyle încheie socotind că afirmațiile lui Wood ”înseamnă o injurie adusă oamenilor de afaceri britanici ca și românilor și rămân în întregime nejustificate și incorecte”.

Cele câteva cărți publicate în România despre Joseph Boyle nu fac decât să restituie imaginea obiectivă a unui mare prieten al românilor.