Speranța vine din Occident, de Georgeta Filitti

Cu două treimi din teritoriu ocupat  de forțele militare ale Puterilor Centrale și cu Moldova dominată de guvernul colaboraționist Al. Marghiloman, românilor le rămâneau, pe zi ce trece, tot mai puține speranțe. Cel mai mult îi îmbărbăta situația frontului occidental. Comparând zi de zi comunicatele Centralilor cu cele vechi uneori de câteva săptămâni ale Antantei, se contura limpede ofensiva celor din urmă. Apoi era nevoie și de interpretare și doar puțini nu pricepeau că e vorba de retragere în texte de felul: ”contactul cu dușmanul a început a fi slab”. În Champagne, unde se anunțase o ofensivă germană, propaganda Kaizerului trebuia să admită ”rezistența puternică a inamicului”.

La București, ca lumea să fie, dragă Doamne, informată, fuseseră montate, în vitrinele de la hotelul Boulevard și de la redacția foii Lʹindépendance roumaine, două hărți uriașe, cu un șnur roșu mobil indicând înaintarea Centralilor. Încleștarea era extraordinară și miza principală era trecerea Marnei. Din comunicatul german ”situația era neschimbată”, ”acțiune violentă a francezilor și americanilor”. De fapt invadatorii băteau pasul pe loc. În plus, urmărind harta, se vedea, de exemplu, că alaltăieri automobilele blindate franceze ”străpunseseră câteva puncte ale liniilor germane” dar astăzi, franco americanii erau la 34 km în interiorul acelorași linii!

Oricât de dramatică era situația, românii nu puteau să nu se amuze și să traducă în limbaj real, adică al înfrângerii explicite, fraze de tipul ”Trupele noastre au fost retrase în timpul nopții pe malul de nord al Marnei, fără știrea francezilor”.  Un alt semn al eșecului erau lamentațiile tot mai dese despre îndârjirea cu care luptau ”împotriva civilizației, pieile roșii, negrii și asiaticii” – aluzie la corpurile expediționare din armatele aliate. Apoi, chiar foile colaboraționiste scăpau informații, de dragul ratingului, am zice azi, anunțând o cifră minimă de 20 000 de prizonieri germani la ultima ofensivă franceză.

Parcă urmând vorba românească ”Ia-l de pe mine că-l omor!”, nemții dădeau comunicate triumfaliste: ”Germania trebuie să iasă învingătoare ca o necesitate spirituală și istorică… ea poartă pe armele ei onoarea geniului omenesc întreg”. În aceiași zi însă de 17 iulie 1918, consultarea hărții arăta o linie dreaptă de înaintare limpede a aliaților în direcția Reims. ”Începe să-mi crească inima”, scria un observator atent al mișcării șnurului roșu din vitrina hotelului Boulevard.

Și proclamațiile Kaizerului, altă dată pline de emfază, se mulțumeau acum, la începutul celui de al cincilea an de război, cu fraze capitularde: ”Vom lupta ca voința dușmanului de a ne distruge să fie înfrântă”.

Nemții spuneau că îi resping mereu pe francezi dar își continuau mișcările de ariergardă, ceea ce nu era greu de înțeles și pentru un profan. De fapt, ”ariergarda ce snopește ziua pe francezi, fuge noaptea îndărăt de rupe pământul”, conchidea un bucureștean de bun simț.

Practic, de la 18 iulie se poate vorbi de o ofensivă permanentă a aliaților, descrisă acum aproape umoristic de nemți: ”Detașamentele de infanterie și cavalerie ale inamicului au urmărit numai cu întârziere și precauțiune trupele noastre care se retrăgeau încet”.

Și în România se instaurează o stare de spirit nouă, febrilă, încrezătoare pentru pro antantiști, îngrijorătoare pentru progermani. Ludendorf vine cu o logică anevoie de priceput: nemții fug dar anglo francezii sunt decimați urmărindu-i, așa că tot ai lui sunt victorioși. Deși strategul Kaizerului vede numai victorii, aruncă și o petardă pentru prevenirea viitoarelor surprize: Armata americană nu e de disprețuit.

În această lună, generalul francez Foch primește bastonul de mareșal și tot acum e doborât pe coasta Angliei căpitanul Straser, comandantul escadrilei de zeppelinuri care terorizase atâta timp spațiul aerian costier al Belgiei, Franței și Marii Britanii.

Românii trag o concluzie de bun simț: succesele aliaților se datorează unității de comandament, în frunte cu proaspătul mareșal Foch ca și disproporției forțelor de rezervă ale beligeranților. Devenea limpede că cele petrecute pe câmpurile de luptă din Occident însemnau începutul sfârșitului pentru armatele cotropitoare ale Puterilor Centrale.