SEMNE BUNE, de Georgeta Filitti

Europa era de patru ani în război și puterile care îl declanșaseră, adică Austro-Ungaria, Germania și aliații lor mai mici se mențineau în cea mai mare parte a teritoriilor cotropite.

Și totuși… În ciuda cenzurii, a veștilor întârziate ori trunchiate, dar mai ales a comunicatelor mincinoase, românii aflau încet, încet adevărul. Și acesta indica o răsturnare lentă dar fără întoarcere a sorților. Chiar dacă nemții pregăteau ”decisiva”, adică lovitura hotărâtoare prin care să pună capăt, învingători, conflagrației. Ar fi urmat pacea pe gustul lor, adică aservirea necondiționată față de civilizația teutonă. Acum, în miez de vară, apăruseră destule semne care temperau entuziasmul Centralilor. Stagnarea frontului, lupte de uzură și mai ales ajutorul american concret în oameni și armament începeau să configureze o cu totul altă realitate. În Italia, aliații austro-ungari se retrăseseră în mlaștinile fluviului Piave din cauza ploilor neîntrerupte. ”Fiindcă n-aveau umbrele”, comenta un răutăcios. Bulgarii operaseră o schimbare guvernamentală: Radoslavof cedase locul lui Malinof, rusofil, șeful opoziției. Odinioară acesta militase pentru Antantă. Acum, când Centralii băteau pasul pe loc iar mirajul ocupării Dobrogei întregi se depărta ca o Fata Morgana, politicienii de la Sofia socoteau mai înțelept să-și tempereze pretențiile. În plus, relațiile cu așa zisa aliată Turcia erau tot mai încordate. Țara sultanului, prinsă ca într-un clește între ostilitatea bulgărească în partea europeană și războiul în defensivă dramatică cu englezii în Orientul Apropiat, cântărea atent șansele și înclina vizibil spre o pace separată cu aceștia din urmă. Abdicarea regelui Constantin al Greciei trebuia socotită un succes al diplomației franco-britanice căci acesta fusese aliatul Centralilor. Urcarea pe tron a diadohului Alexandru și constituirea guvernului E. Venizelos a însemnat ruperea relațiilor diplomatice cu Germania și Austro-Ungaria și concomitent apropierea de Antantă.

Austria era la capătul puterilor și prea puțin mai conta situația de pe front; lumea murea de foame la Viena iar guvernanții nu puteau oferi decât vorbe goale: va veni grâu din Ucraina, cei care au fost ocupați, ca românii, pot oferi alimente din belșug. Ca dovadă iluzorie de bunăstare viitoare pentru ai lor, nemții tipăriseră textul tratatului înrobitor de la București și îl difuzaseră în lumea întreagă. Dar vienezii erau epuizați și, cum amintea cineva, puseseră mâna pe par, pe furcă și pe bidoanele cu gaz. Guvernul austriac a demisionat și în același timp la Pesta s-a organizat o conferință între conducătorii monarhiei bicefale spre a pune în discuție continuarea alianței cu Germania. Or, destrămarea coaliției echivala cu ”prăbușirea șandramalei”, cum scria în Impresiunile sale avocatul Theodor Cancicov.

Și în Germania lumea era exasperată. Manifestațiile de stradă neîntrerupte s-au soldat, în unele orașe, ca la Stetin, cu executarea primarului de către militari. Exista o nemulțumire mocnită și împotriva celor 2 500 de ofițeri care își făceau veacul în România, deși aici era ocupație nu stare activă de război. România era prezentă în atenția berlinezilor și prin condiția prizonierilor: un deputat din Reichstag acuza, pe nedrept, autoritățile române de moartea a 1000 dintr-aceștia, din totalul de 4500, din cauza tifosului exantematic!

Pacea vremelnică cu bolșevicii nu mai era o garanție pentru Puterile Centrale deoarece aceștia își constituiseră, în mare grabă, o armată disciplinată, cu reguli draconice de funcționare, Armata Roșie, care nu prevestea nimic bun pentru viitorii adversari.

În toată Europa cotropită își făcea loc speranța ajutorului american. După ce presa Puterilor Centrale intoxicase lumea cu ineficacitatea militară a Statelor Unite și supremația submarinelor germane care cutreierau Atlanticul, s-a văzut că armata americană de un milion de oameni se afla efectiv în Europa și traversase Oceanul neatinsă de torpilele nemțești.

Veștile bune de pe fronturile Antantei, înfrângerea categorică a Turciei, desprinderea Greciei, zvonul, din păcate neconfirmat, că tezaurul românesc e în mâna unui diplomat german la Petersburg – toate erau de natură să ridice moralul românilor în acest miez de vară fierbinte 1918.