Sarabanda destrămării Austro-Ungariei, de Georgeta Filitti

Monarhia bicefală era un conglomerat de state lipsit de coeziune. Singurul element care le ținuse împreună fusese forța. Dar în toamna anului 1918 războiul se apropia de sfârșit. Și marele pierzător era tocmai acest imperiu cu două capitale, Viena și Budapesta. Lipsurile provocate de război nu făceau decât să adâncească destabilizarea monarhiei. De aceea, împăratul se grăbește să încheie pacea, să revină la situația anterioară anului 1914. Lucrul era însă cu neputință. Aliatul german voia continuarea luptei, în vreme ce Ungaria rămânea intolerantă. Națiunile componente se depărtau rapid de cei doi poli de putere, unele pactizând cu Antanta. Armata era în descompunere, anarhia cuprinsese regimente de sârbi, cehi, sloveni, unguri. Între Ucraina și Italia, o masă uriașă de dezertori cutreiera sate și orașe, înfometată, dezorientată și semănând în același timp teroare printre localnici.

În Reichsrat-ul vienez reprezentații naționalităților pun problema restructurării monarhiei în forma unei federații de state libere, egal îndreptățite. Cehii vor să se constituie în granițele istorice ale Boemiei. Așa numitul ”club sud slav” cere formarea statului slovenilor, croaților și sârbilor. La fel fac polonezii și rutenii. Amnistia generală pentru condamnări politice, anunțată de împărat, n-are efectul scontat. Și seria eșecurilor a continuat. Dacă i s-ar fi dat curs conceptului autodeterminării, vehiculat în epocă, monarhia ar fi dispărut. Ministrul de Externe, contele Czernin, a găsit o formulă lipsită de logică: discuții cu reprezentanții unei țări inexistente, Ucraina. Le oferea Galiția, Bucovina,, Rutenia, Holmul. Naționalitățile de acolo au protestat. Apoi prăbușirea Bulgariei, a Turciei, victoriile Antantei în Occident nu făgăduiau nimic bun pentru monarhie. Acceptarea ofertei în 14 puncte a președintelui american Wilson se lovea de obstinația ungurească. Contele Tisza nu concepea desprinderea cehilor și a slavilor de sud și declara furios: ”E posibil să ne prăbușim, dar mai înainte vom găsi destulă putere să vă zdrobim!” În plus, el înțelegea că ar fi urmat concesii față de români, ruteni, slovaci și germani. Avea în mână o armă redutabilă: refuzul de a mai furniza hrană Austriei înfometate. Acest ultimatum de natură alimentară a fost hotărâtor. Manifestul împăratului ”către popoarele sale credincioase”, prin care monarhia devenea un stat federativ, cuprindea o frază care îi anula înțelesul: ”Integritatea Coroanei sfinte a Ungariei nu va fi deloc atinsă”. Pentru trufașa Ungarie era prea puțin. La 2 noiembrie 1918 își declară independența față de Viena. Dualismul austru-ungar, încheiat în 1867, își înceta efectele. Și lucrurile se precipitau: la Zagreb se constituie statul național iugoslav; la Liov, ucrainenii fac același lucru. Cehii și polonezii se organizaseră deja în afara monarhiei, pe principii etnografice, considerând noile structuri statale subiecte de drept internațional. În fine, germanii proclamă, la 21 octombrie 1918, statul austro-german. Administrația de la Viena se învârtea în gol, ”ca o moară fără grăunțe”, cum observa un contemporan. De fapt monarhia austro-ungară nu mai exista. Doar Ungaria, în ciuda evidenței, rămânea încremenită într-o formulă revolută: integritatea frontierelor Coroanei Sfântului Ștefan. Ca s-o păstreze, oportunistul conte Karolyi se declara acum partizan al Antantei.

Era prea târziu. La 18 octombrie 1918, deputatul român Al. Vaida Voevod rostește răspicat în Parlamentul maghiar: ”poporul român nu recunoaște guvernului și parlamentului ungar dreptul de a se considera reprezentant al națiunii române. Ea reclamă dreptul de a-și hotărî singură soarta și a se așeza printre celelalte națiuni libere”.

Ungaria trebuie să reacționeze. Și o face ”pentru mântuire„, cum declară patetic același Karolyi, prin formarea Consiliului Național Unguresc și pace imediată, cu retragerea trupelor de pe front. E o încheiere tragică, marcată de uciderea contelui Tisza, unul dintre artizanii războiului și sinuciderea uneltei sale, mitropolitul român Vasile Mangra, adevărat Iuda, care, orbit de trufie, își vânduse neamul. Monarhia bicefală sucomba în primul rând sub loviturile nimicitoare ale neîmpăcatei Ungarii. La rândul ei aceasta urma să se confrunte imediat cu un fenomen distrugător: bolșevismul, instaurat din fericire temporar, de revoluționarul Bela Kuhn.