Românii transilvăneni își cer drepturile, de Georgeta Filitti
10 Decembrie 2018, 10:51
Prinsă în vârtejul războiului, monarhia austro-ungară se destramă rapid. Manifestul imperial privind integritatea țărilor Coroanei și armonia între naționalități, în așteptarea rezolvării marilor probleme, rămâne fără ecou. Motivația contelui Tisza e simplă retorică: n-am pierdut războiul, în sensul că nu l-am putut continua, dar l-am pierdut fiindcă proporția de forțe nu ne lasă să sperăm în victorie! Românii, adunați în număr mare la Oradea, își spun limpede punctul de vedere prin glasul deputatului lor în parlamentul de la Budapesta, dr. Alexandru Vaida Voevod. La 18 octombrie 1918 acesta argumenta astfel: situația creată de război îndreptățește pretențiile seculare ale națiunii române. Este un drept firesc ca fiecare popor să-și determine liber destinul (drept recunoscut de înșiși conducătorii Ungariei, asociați la cererea de armistițiu a monarhiei). În aceste împrejurări, românii vor să-și determine forma de organizare statală fără imixtiuni din afară. Partidul Național român nu recunoaște parlamentului și guvernului maghiar calitatea de a reprezenta națiunea română la viitorul congres de pace de la Paris. Interesele românilor vor fi de aici înainte susținute de emisarii Adunării lor naționale. Hotărârile luate de alți factori se consideră nule și ”lipsite de orice putere de constrângere”.
Declarația din parlament a fost urmată de instrucțiuni precise de acțiune, adresate în numele Partidului Național Român și a Consiliului Național Român. Ele erau difuzate prin foile românești Drapelul, Gazeta de Bucovina, Adevărul, Poporul român. Punctul central privea crearea de secții ale Consiliului la nivel comunal, ”pentru asigurarea liniștei, a siguranței vieții și averii”. Era imperios necesar să nu apară manifestări potrivnice (jafuri, omoruri, brutalități față de neromâni), în așa fel încât adversarii de ieri să ajungă din acuzați acuzatori. Abia Congresul Național Român avea să stabilească vinovățiile, să disculpe sau nu pe cei implicați în dispute.
La Praga, cehii procedaseră într-un fel asemănător. Se constituise statul cehoslovac, prin Comitetul național ceh.
Între timp, Ungaria închide granița cu Austria, are un guvern meteoric Wekerle, apoi altul condus de Karoly. La Budapesta izbucnise revoluția bolșevică. Contele Tisza e ucis și guvernul dispune explicit separarea de Viena. Mai mult, trupele maghiare depun armele pe toate fronturile; vor începe tratative cu dușmanul dar Ungaria învinsă are o ultimă pretenție: să fie ocupată de trupe anglo franceze. E o rugăminte pe care evoluția ulterioară a evenimentelor nu o va îndeplini. Oskar Jaszi, ministrul naționalităților în guvernul maghiar, face o declarație de bun simț: ”Problema naționalităților nu e exclusiv ungurească ci una general europeană și avem toate motivele să cerem rezolvarea ei în mod internațional”.
În așteptarea păcii generale, lucrurile încep să se limpezească în spațiul românesc. Guvernul Marghiloman nu se mai bucură de încrederea Regelui, fiind înlocuit de cel condus de generalul Coandă. Legislația votată până atunci e declarată caducă, armata e mobilizată din nou și misiunea militară franceză de sub conducerea generalului Berthelot revine în țară.
Optimismul începea să pună stăpânire pe români. Gh. Ghibănescu scria: ” Nu mai sunt Carpații hotar de țară, sunt ai noștri cu tot ce au ei în pântecele lor, pe crestele lor, în văile lor – vrednici fi-vom să-i păstrăm ca să fie numai ai noștri”.
Iar I.G.Duca, ministrul liberal, trăgea o concluzie valabilă și azi: ”Omenirea a ajuns în acea fază a evoluției ei în care libertatea naționalităților se impune cu aceiași superioară necesitate cu care acum un secol – aluzie la Revoluția franceză – s-a impus lumii triumful libertății individuale. Orice încercare de a sta în calea acestei evoluții este zadarnică. Ea trebuie să fie spulberată de atotputernicia cerințelor moderne”. Iar pentru ce avea să se întâmple curând, destrămarea unor imperii și constituirea statelor succesorale, el explica, lapidar, în articolul Finis Austriae: ”In vremurile noastre de intensă democratizare, statele care nu erau întemeiate pe principiul naționalităților, pe unitatea etnică a fiecărui popor erau osândite pieirii”.
În toamnă anului 1918 asemenea gânduri stăruiau în mințile mai tuturor românilor.
