Pleacă nemții, vin francezii, de Georgeta Filitti

Luna noiembrie începe la București în mod surprinzător: nemții sunt în derută, francezii nu vor să-i înlocuiască așteptând ca suveranii și suita să-și facă intrarea triumfală și atunci se produce un fapt năucitor. Un colaborator notoriu al ocupanților de până mai ieri proclamă starea de asediu și înființarea Marelui Comandament al Cetății București, condus de un colonel de jandarmi rurali. Ba și cenzura, relaxată de nemți, se activează acum și în fruntea ei se așază, din proprie inițiativă, bănuiește lumea, președintele Curții de Apel, Puiu Schina. Un ”caraghioslâc”, taxează oamenii de bun simț acest gest absolut stupid. De altfel, acesta a acționat discriminatoriu: a ascuns încheierea armistițiului cu Germania (la 11 noiembrie) dar a lăsat să se publice un manifest bolșevic destabilizator.
Dacă francezii nu intră oficial, prezența lor se face simțită printr-un Manifest semnat de gl. Berthelot, acum comandant al armatei aliate la Dunăre. Pentru revenirea la starea de normalitate se dispunea: prefecții, procurorii, jandarmii și primarii urmau să constituie posturi de pază (conduse de rezerviști) pentru păstrarea ordinii. Supușii Puterilor Centrale erau puși sub supraveghere. Formele amintitoare ale ocupației inamice (inscripții, mărci poștale) erau distruse. Se înființau comisii municipale și regionale pentru asigurarea hranei populației. În zona petroliferă se rechiziționa întreaga producție de petrol și gaze. Era interzisă scoaterea din țară a alimentelor, îmbrăcămintei, combustibilului. Se restabileau mijloacele de comunicație. Autoritățile judiciare erau datoare să înceapă imediat evaluarea pagubelor aduse de inamic. Medicii trebuia să raporteze starea de sănătate și necesarul de medicamente. Un serviciu de curierat între prefecturile din țară și Cartierul General al armatei franceze staționat la Giurgiu începea să funcționeze imediat. În fine, cursul leului, care până la începutul războiului fusese la paritate cu francul, era stabilit la 140 de lei pentru 1 franc.

În 16 zile de la încheierea armistițiului, trupele germane trebuia să se retragă din toate teritoriile ocupate, altfel erau luate prizoniere. Cu referire la noi, Germania renunța la Tratatul de la București din martie 1918 iar alimentarea trupelor aliate de ocupație se făcea de către nemți. De asemenea, Germania urma să restituie rezerva noastră de aur capturată în 1916. Mai erau prevăzute și cedări masive de teritorii și materiale de război încât un observator atent, amintind de suferințele îndurate de români, sârbi și belgieni, găsea justificări pentru ”canibalismul sufletesc” resimțit acum în fața îngenunchierii Germaniei. Concret, nemții se puteau retrage de la noi doar prin Austro-Ungaria, dar la expirarea armistițiului nu mai erau îngăduiți nici pe teritoriul ei. Atunci Mackensen are o idee: cere guvernului român să intervină pe lângă Aliați și să se ignore răstimpul retragerii; în caz contrar, spre a-și salva armata, amenința că va arunca în aer poduri și căi ferate! Și într-adevăr, nemții continuau să rechiziționeze, să ucidă civili, să incendieze depozite de alimente. Guvernul român nu s-a lăsat intimidat și le-a dat 24 de ore să dispară; în caz contrar erau capturați în totalitate, oameni și material de război.

Regele Ferdinand dă un decret cu valoare istorică: Parlamentul impus de Puterile Centrale care funcționase la Iași este dizolvat iar toate hotărârile lui atinse de nulitate. Apoi ziarele colaboraționiste ”Lumina”, condus de Constantin Stere și ”Renașterea”, al lui Dim. Nenițescu sunt suprimate; la fel ”Bukarester Tageblatt” și ”Gazeta Bucureștilor”. Majoritatea colaboratorilor au fost arestați. Se constituie tot felul de comisii profesionale (ale avocaților mai ales) care cer pedepsirea exemplară a celor care pactizaseră cu nemții. Dar tot acum se produce un proces rapid de convertire, de negare, dar și de acuzare reciprocă. Până la urmă prea puțini vor rămâne stigmatizați; în schimb îmbogățiții de război, din toate partidele, își vor face simțită cu prisosință opulența.

Peisajul politic era destul de neliniștitor. Chiar dacă în fruntea guvernului se afla generalul Coandă, adevăratul șef politic rămânea Ionel Brătianu. Un observator răutăcios de pe margine declara că Partidul Liberal va muri curând, ”de prezumție și lăcomie”. Conservatorii lui Al. Marghiloman erau ”în comă” iar partizanii lui Take Ionescu, aflat în continuare la Paris, fără îndatoriri oficiale, dispăruseră pur și simplu ori trecuseră la alte partide, atât la Iași cât și la București. Restul formațiunilor nu contau.

Pe acest fundal, la București se făceau pregătiri pentru primirea familiei regale. Patru arcuri de triumf se ridicau pe Calea Victoriei și nu puțini erau aceia care ar fi preferat ca lemnul să fie folosit la încălzirea locuințelor unde bucureștenii dârdâiau serios de frig.