PETRE CARP – O FIGURĂ POLITICĂ SINGULARĂ, de Georgeta Filitti
01 Februarie 2018, 06:00
Între actorii scenei politice românești din timpul primului război mondial, P.P. Carp joacă un rol aparte. Germanofil convins, a înțeles să păstreze această orientare, în ciuda curentului general care îndrepta România spre alianța cu Antanta.
Răzeș vasluian, cu atestare documentară din secolul al XVII-lea, dar și cu aspirații princiare, mărturisite de blazonul ce îi împodobea trăsura, P.P. Carp și-a făcut studiile în Germania și a rămas toată viața ancorat de spiritul prusian. În 1863 citește în fața unor prieteni, între care Titu Maiorescu, traducerea piesei lui Shakespeare, Macbeth, socotit momentul de întemeiere al societății literare Junimea. În jurul ei va coagula și o formațiune politică conservatoare, junimismul. Dar P.P. Carp e prea distant, prea trufaș ca să aibă casă bună cu semenii săi. Persiflarea, poziția veșnic în răspăr pare să-i fi procurat cea mai mare plăcere. Se povestește că la un moment dat, ca tânăr secretar de legație, la Paris, dormea până târziu spre amiază și când șeful lui îi bătea la ușă, îl afla dormind direct pe saltea… ”Așa obișnuim noi, Carpii”, declara el, ceea ce era o invenție, îndestularea casei sale fiind de notorietate.
Și-a făcut un adevărat crez din ironizarea liberalilor, din încondeierea în general a oamenilor politici, chiar a celor din apropierea sa; Lascăr Catargiu (în al cărui guvern a fost membru) era ”un prost cinstit”; Alexandru Lahovary, ”îngâmfat impulsiv”, Gh. Gr. Cantacuzino Nababul, ”un sac de bani și nimic mai mult”, Ionel Brătianu, ”fiul tatălui său”; Take Ionescu, ”talent fără convingere”.
Și în Parlament a rămas un original. Își rostea discursurile plimbându-se prin fața tribunei și sorbind din când în când ceai cu rom din paharul avut totdeauna la îndemână. Se enerva lesne la perorațiile colegilor și îi oprea disprețuitor: ”Fii mai scurt, vei spune mai puține prostii!”
Spiritual, bogat, total dezinteresat din punct de vedere material Carp a practicat politica la fel ca apartenența la Junimea, unde anecdota era singura de luat în seamă. Partidul său, de nuanță conservatoare, s-a aflat repede în opoziție nu doar cu liberalii ci și cu ceilalți conservatori: ai lui Gh. Gr. Cantacuzino, bizantinii, și ai lui Take Ionescu, conservator democrații. Carol I, a cărui abilitate în manevrarea politicienilor aduși la conducerea țării rămâne proverbială, i-a încredințat în 1911 șefia guvernului. Dar Carp era un impetuos, gata să plătească adversarilor cu lovituri nimicitoare. Așa a făcut și atunci, contestând legitimitatea Societății tramvaielor din București, creație liberală. A fost un atac la proprietate, izvorât doar din patimă politică. S-a ajuns în instanță și publicul larg urmărea amuzat duelul său oratoric cu mai tânărul Take Ionescu: Take sau Petrache?” se întrebau oamenii. A pierdut și a trebuit să se retragă de la guvernare. Să amintim însă și contribuțiile sale efective, între altele ca ministru al domeniilor. E vorba de stabilizarea monetară, de împroprietăriri ale țăranilor din Domeniile statului ca și de prima lege a minelor votată în România, pentru gestionarea corectă și responsabilă a unei din marile bogății de atunci ale țării – petrolul.
Carp era mereu imprevizibil pentru contemporani, însă în domeniul orientării spre Germania era de neclintit. Aceasta l-a și apropiat de regele Carol, artizan al tratatului secret din 1883 cu Puterile Centrale. În 1914, la izbucnirea războiului, opțiunea celor doi pentru această tabără războinică era de la sine înțeleasă. Realitatea istorică însă i-a contrazis. La Consiliul de coroană convocat în 1914, suveranul l-a avut de partea sa doar pe acest slujitor credincios. Ideea dezrobirii Transilvaniei impunea României să se alăture Antantei. Moartea regelui Carol și doi ani de neutralitate nu aveau să schimbe acesta opțiune unanimă. Carp a rămas însă de neclintit, potrivnic evidenței. La Consiliul de Coroană din august 1916, privind intrarea efectivă în luptă a României, Carp și-a avut momentul său de glorie. Una neguroasă, de izolare, de rămânere pentru posteritate ca dușman prin excelență al țării sale. Așa cum regele Ferdinand își întrebase toți sfătuitorii pe rând ,l-a întrebat și pe Carp. Spre stupefacția generală, acesta a răspuns: ”Am trei fii, îi voi da Majestății Voastre să se bată și să moară, iar eu mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută… este și interesul monarhiei. Să nu-și închipuie Majestatea Voastră că o Rusie învingătoare va tolera vreodată în România o dinastie Hohernzollern”.
În consternarea generală, regele Ferdinand i-a replicat cu calm: ”Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea”.
Din lungul drum spre victorie, Carp a prins doar momentele cumplite de la începutul anului 1918 și a crezut că a avut dreptate. S-a apropiat, poate, cel mai mult de portretul făcut de Alecsandri în poezia Scăfârlia uriașă: văzând nedreptățile de pe Pământ, Carp i-a cerut lui Dumnezeu, când va face lumea a doua oară, s-o facă după chipul său…
