Perspective sumbre, de Georgeta Filitti

Unul din cele mai cumplite momente din istoria României a fost încheierea tratatului de pace cu Puterile Centrale din primăvara anului 1918. Adevărat Diktat, acesta însemna anularea statalității noastre. Din fericire a fost materializat doar în parte căci sorții războiului s-au întors mai apoi în favoarea Antantei. Dar primejdia pe lângă care am trecut trebuie rememorată. Astfel, armata era redusă la efectivele din vreme de pace; întregul material de război era trecut în zona de ocupație, sub pază germană. Se păstrau 4 divizii în Basarabia – ca o recunoaștere indirectă a apartenenței provinciei la statul român. Pe durata tratatului, România era în stare de război cu Centralii. În acest sens, 6 divizii germane rămâneau, pe durată nedeterminată, ”pentru exploatare economică”. Poșta, telegraful, căile ferate, circulația monetară, întregul sistem bancar erau sub autoritate germană. Rechizițiile de la populația civilă aveau să continue, așa cum se procedase încă din decembrie 1916. Pentru întreținerea armatei din Basarabia, România trebuia să asigure 700 de milioane de lei anual, mai mult decât bugetul antebelic. Dunărea devenea fluviu exclusiv al Centralilor, vasele românești și cele ale puterilor occidentale, comerciale și militare, erau oprite. Toți spionii și trădătorii care se vânduseră Puterilor Centrale erau amnistiați, cu motivația infamă că ”o făcuseră din rațiuni politice”. Școala germană dobândea privilegii largi; concomitent, se interzicea orice reclamă sau solicitare de fonduri prin colectă publică pentru școlile românești. Cererile de naturalizare reciprocă erau permise doar dacă postulantul dovedea că fusese concediat. Era o lovitură dată ardelenilor deoarece nici picior de român regățean nu ceruse vreodată cetățenia austro-ungară.

Ungurii voiau rectificarea frontierei cu România, adică lanțul carpatic trecea în stăpânirea lor, adăugându-i-se o zonă suplimentară de ”apărare etnică”, la sud, colonizată cu grăniceri maghiari. Era vorba de 15 000 km.2, sub forma unei fâșii de 30 km. lățime, cuprinzând orașele Turnu Severin, Sinaia, Târgu Ocna. Erau așa pierdute vârfuri, creste, coame de munți: Parâng, Cozia, Negoiu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău; județele Suceava și Dorohoi își reduceau suprafața cu o treime. Numai pădurile astfel răpite erau evaluate la 3 miliarde de franci. Estimarea o făcuseră nemții, aliații ungurilor; ei declaraseră cu cinism că, la rându-le, urmau să exploateze România ”până la limita capacității de randament economic”.

Se ”clintea” astfel hotarul statornicit cu vecinii încă de pe vremea lui Neagoe Basarab, șoptea îngrozit, pe patul de moarte, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

A treia pasăre răpitoare, și parte în tratat, era Bulgaria. Ea cerea Dobrogea până la Gurile Dunării. Provincia avea o populație de 56% români și 13% bulgari. Toponimia era o treime românească (1260 denumiri de dealuri, văi, ape, păduri) și doar 28 nume bulgărești. De fapt, Dobrogea fusese bizantină, românească (sub Mircea cel Bătrân), turcească și, din 1878, revenise României.

Al patrulea membru al coaliției, Turcia, n-a vrut să rămână mai prejos; cum nu putea pretinde bucăți din Dobrogea legate direct de teritoriul său, a pretins o fâșie în dreptul orașului Adrianopol (luată de bulgari în 1915) și o bucată din Tracia.

Nemții, ”samsari cinstiți”, își păstrau partea leului dar, ca să poată exploata nestingheriți România, au redus considerabil aceste rapturi virtuale. Prețul ”apetitului lor nemăsurat” echivala cu distrugerea țării noastre, transformarea ei în colonie. Cuceritorii instituiau un monopol pentru agricultură, exploatarea pădurilor, a industriei, vămi, afaceri cu devize, devalorizări. Ca o culme a jafului, România trebuia să acopere pagubele aduse chiar de ocupanți, cele provocate societăților germane care din cauza războiului își încetaseră activitatea, ca și întreținerea prizonierilor români din lagărele germane – în total zece miliarde de lei. Pe atunci moneda românească era egală cu francul francez de aur.

Dar socotelile de la masa tratativelor nu s-au potrivit cu realitatea războiului, unde Antanta a preluat, curând, inițiativa.