PARLAMENTARI PRIBEGI, de Georgeta Filitti

Când România a intrat în război, în 1916, alianța cu Rusia era implicită. În asemenea măsură încât guvernul Ionel Brătianu a trimis acolo tezaurul țării și alte valori (inclusiv ale unor particulari) iar pe măsură ce cursul războiului ne era defavorabil, destui români au luat drumul bejeniei în țara vecină. Dar în 1918 situația devenise nesigură, Rusia era în plin proces de disoluție a vechii orânduiri iar cea nouă nu oferea nici o garanție. De aceea, în luna aprilie, autoritățile de la Iași au decis repatrierea în următoarea ordine: proprietarii agricoli, funcționarii, profesorii, medicii, industriașii, negustorii. În mod nedumeritor, femeile și copiii erau ultimii recuperați.

Parte din deputații și senatorii români se aflau în regiunea Herson. Încă din anul precedent aceștia doriseră, potrivit prevederilor constituționale, să deschidă lucrările înaltului for, comunicând telegrafic cu colegii lor rămași la Iași. Dar lucrurile nu mai erau cu putință. În primăvara anului 1918 debandada cuprinsese Rusia; prinși între bolșevici, haidamaci (soldați ai Radei ucrainene) și dezertori din armata română comunizați, parlamentarii români au îndurat luni de zile calvarul celui aflat, acum, în țara nimănui. Lungul drum al întoarcerii acasă de la Herson a însemnat o cursă cu vaporul Durostor până la Odessa, printre minele neexplodate ce pluteau în voie pe apa Mării. Între timp, Sfatul Țării a solicitat intervenția armatei române în Basarabia, implicând, automat, stare de război cu Rusia. Astfel parlamentarii au devenit ostatici ai bolșevicilor din Odessa, constituiți în Rumcerod. ”Înfățișarea lor era aceea a răzvrătiților contra ordinii sociale existente, inculți și brutali și uneori criminali…, aceasta se putea citi pe mutrele noilor stăpânitori ai Odessei scoși la iveală de revoluția bolșevică”, scria unul din parlamentari, avocatul vâlcean Grigore Procopiu.

Doar că Rumcerodul avea să-și decline competența căci o dispoziție de la Petrograd stabilea că reîntoarcerea deputaților români în patrie era obiect de politică externă. Așa intră în scenă dr. bulgar Cristian Rakovski, proaspăt ieșit din pușcăria românească pentru uneltire contra statului. Agitator socialist înverșunat, Rakovski a cerut la schimb cu parlamentarii amnistierea dezertorilor din Moldova și constituirea în batalion revoluționar. Negocierile cu guvernul de la Iași mergeau anevoios. În răstimp, parlamentarii pribegi sunt arestați, percheziționați, molestați, jefuiți de ultimul lucru și cu perspectiva uciderii în orice clipă căci bolșevicii erau la vânătoare de ”burjui”. Dar în acest an 1918 soarta se putea schimba de la o zi la alta. Același Rakovski declară că rușii au căzut la pace cu românii încât parlamentarii se pot întoarce acasă. Mediator în acest caz devine un adevărat om providențial, colonelul canadian Joseph Boyle.

Plin de ranchiună, Rakovski și acoliții lui, între care Dic Dicescu, refuză eliberarea parlamentarilor până când procesul verbal dovedind reciprocitatea schimbului cu bolșevicii din Moldova nu e redactat în două exemplare! Alte șicane întârzie îmbarcarea parlamentarilor dar Boyle rămâne de neclintit și petrece alături de aceștia câteva zile în închisoarea din Feodosia (fost spital pentru holerici și ciumați).

Între timp, încheierea tratatului de la București instituie automat starea de război între România și Rusia. Din nou parlamentarii aveau statut de ostatici. În cele din urmă, canadianul s-a impus în fața atâtor organisme revoluționare, care în fapt nu erau decât grupuri de bandiți puși pe jaf. La Sevastopol, comitetul Centroflota a proclamat Republica Tauridei. Reprezentanții acestuia au primit telegrafic un salv conduct pentru parlamentarii români de la mareșalul Mackensen, comandantul suprem al trupelor Puterilor Centrale de ocupație. Cu aceasta, drumul vaporului Cernoie More spre Sulina era liber. Acolo s-a făcut schimbul de prizonieri cu cei aduși din Moldova de vasul Marta.

Calvarul parlamentarilor români se apropia de sfârșit.