Istoria ne-ar fi fost mai săracă fără Iuliu Maniu, de Georgeta Filitti
22 Octombrie 2018, 09:31
În momente de răscruce în Transilvania, apoi în România Mare, a existat, vreme de mai bine de 50 de ani o voce categorică, fără drept de apel, un tezaur de argumente strânse până la urmă în câteva noțiuni esențiale: apărarea drepturilor naționalității române față de unguri și mai apoi consolidarea statului român întregit.
L-am numit pe Iuliu Maniu (1873-1953). Doctor în Drept de la Budapesta, implicat încă din studenție în lupta politică (acțiunea memorandistă), devine în 1894 președintele Societății studenților români, sârbi și slovaci din capitala Ungariei. Jurisconsult al mitropoliei greco unite din Blaj, vicepreședinte al Partidului Național Român, deputat în parlamentul budapestan, el a pledat constant pentru activism, adică manifestare publică permanentă, contrară pasivismului care însemna boicot politic dar și abandonarea luptei pentru drepturile românilor.
În timpul primului război mondial, a luptat, ca ofițer de rezervă, pe fronturile din Rusia și Italia. În octombrie 1918, aflat la Viena, își organizează conaționalii cantonați acolo în Sfatul Militar Român, în ideea sprijinirii Consiliului Național Român pentru preluarea puterii politice în Transilvania și Banat. La tratativele din noiembrie 1918 cu o delegație maghiară ridică problema desprinderii de Ungaria și instituirea suveranității românești asupra Transilvaniei și Banatului.
A participat la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 și a contribuit la redactarea hotărârilor ei. În discursul rostit atunci a spus lucruri memorabile: ”Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor”. Ales președinte al Consiliului Dirigent, organism constituit a doua zi după Adunarea istorică, a dinamizat și aici toate energiile pentru transferul de la administrația ungurească la cea românească.
Delegația trimisă de Consiliu la București a fost primită de Ionel Brătianu cu vorbele: ”Vă așteptăm de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată”. Dar contactele cu politicienii de la București n-a dat totdeauna roade. Iuliu Maniu a încercat să colaboreze cu Take Ionescu, Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu și s-a oprit la ion Mihalache. Alianța lor exprimată în fuziunea Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc din Regat a funcționat din 1926 până în 1947.
Prim ministru în trei rânduri, între 1928 și 1933, el s-a vădit un constructor prin excelență. Atunci s-a desființat cenzura, s-au luat măsuri de descentralizare administrativă, s-au ajutat văduvele de război și invalizii. Tot în mandatele sale s-au reorganizat Casa rurală și Camerele de agricultură (aici s-au inițiat credite pentru mașini agricole, s-a reorganizat învățământul agricol). Apoi s-a dat legea cooperației, s-au modernizat transporturile și s-a înființat postul de radio București (în 1929).
Paradoxal, ardeleanului i s-a potrivit mai bine opoziția; a fost un adversar redutabil al liberalilor și în general al ”dinastiei Brătianu”, cea care a condus de fapt România în timpul domniei Regelui Ferdinand I. A crezut că va putea juca același rol de mentor pe lângă Regele Carol al II-lea dar acesta i-a înșelat speranțele. Politica pertractărilor, a discuțiilor nesfârșite, a temporizării, chiar a indeciziei a îndepărtat numeroși partizani. Cu vremea, aceștia și-au întemeiat propriile formațiuni politice. L-au părăsit astfel N. Lupu, Gr. Filipescu, C. Stere, Gr. Iunian, Al. V. Voievod.
Intransigența ”Sfinxului de la Bădăcin”, cum îi spuneau cu teamă dar și infinit respect contemporanii, l-a impus ca una din personalitățile politice excepționale ale României interbelice. A lipsit de la ceremonia de încoronare din 1922, considerând-o doar opera liberalilor; a refuzat să prezideze guvernul ce ar fi legitimat odată în plus Restaurația, adică înlăturarea micului principe Mihai și urcarea pe tron, la 8 iunie 1930, a lui Carol al II-lea. A fost printre cei care s-au împotrivit categoric cedărilor teritoriale din vara anului tragic 1940. Imensul prestigiu de care se bucura în timpul celui de al doilea război mondial se reflectă în relațiile cu occidentalii. A refuzat cu obstinație să iasă în frunte după răsturnarea regimului antonescian. La procesul mareșalului i-a strâns mâna în sala de judecată, gest semnificativ despre felul cum înțelegea să facă politică acest om excepțional. A refuzat să se salveze din calea stihiei roșii fugind în străinătate. Notorietatea sa, mărturisită mai ales de rezultatul alegerilor din 1947 – 85% din voturi în favoarea partidului său – i-a speriat pe comuniști. Arestat și condamnat la închisoare pe viață pentru ”înaltă trădare”, Iuliu Maniu și-a găsit sfârșitul în închisoarea de la Sighet.
Intransigent și principial, Iuliu Maniu rămâne un exemplu de viață pusă în slujba țării.
