Ionel Brătianu – un ctitor de țară, de Georgeta Filitti
31 Iulie 2018, 06:00
Cu lipsa de măsură care îi caracterizează adeseori pe români, Ionel Brătianu (1864-1927), principalul artizan al Românei Mari, a fost socotit trădător, profitor și nedecis; se justifica astfel neghioaba lui traducere în justiție din vara anului 1918, la umbra tratatului infamant încheiat cu Puterile Centrale.
O judecată obiectivă, la 90 de ani de la moartea sa, obligă pe cel care îi urmărește firul vieții să recunoască profilul aproape perfect al omului politic. Și lucrul se datorează în primul rând educației primite în familie, studiilor serioase și aplecării permanente spre informare, cultivare, plăceri estetice ce îmbogățesc spiritul.
Face studii de inginerie la București și Paris, luându-și diploma în 1889. În același an lucrează în echipa lui Anghel Saligny, specializându-se în construcția de căi ferate. Dar mediul din care provenea, influența hotărâtoare a tatălui, vizirul, cum fusese supranumit acesta pentru îndelungata guvernare de 12 ani, între 1876 și 1888, îl apropie pe tânărul Ionel Brătianu de politică. Îi ajunge a doua natură, se identifică cu ea în asemenea măsură încât, între 1895 și 1927 puține sunt deciziile benefice țării unde numele său să nu figureze. Și-a dovedit vocația când a reușit să revigoreze PNL: socialiști, poporaniști, drapeliști, după ce își manifestă sonor dar sterp orgoliile, ajung sub autoritatea sa. Până în 1909, PNL fusese condus de Dimitrie Sturdza, liberalul cu merite incontestabile în gestionarea birocratică a partidului dar uzura morală era vizibilă pentru o formațiune politică cu pretenții de ctitorire instituțională a țării. De aceea, la congresul din 1909 tânărul Brătianu a fost ales fără probleme în fruntea PNL. Contactul nemijlocit cu realitățile aspre ale războaielor balcanice îi arată că România trebuie restructurată, modernizată, fortificată – pe potriva potențialului ei economic și a resurselor umane inepuizabile. În secolul al XIX-lea, liberalii erau supranumiți ”roșii”, pentru reformele preconizate și în parte realizate (în primul rând cea agrară, cu dispozițiile adiacente, de creditare a micii proprietăți și asigurarea inventarului agricol corespunzător. Același lucru susține PNL, condus acum de Ionel Brătianu. Ministru de Interne în vremea răscoalei din 1907, liderul politic avea să fie marcat ca nimeni altul de tragedia întâmplată atunci și să-și facă un adevărat crez din soluționarea acestei probleme veșnic deschise în arealul românesci.
I-a fost dat acestui membru al ”dinastiei de la Argeș”, cum l-a numit răutăcios Nicolae Iorga, să se afle în fruntea guvernului pe durata războiului. I se datorează, în cea mai mare parte, hotărârile luate de România în acest răstimp. Neutralitatea prelungită și exasperantă pentru mulți, din anii 1914-1916, a motivat-o atât prin necesitatea pregătirii noastre militare cât și pentru dobândirea garanțiilor internaționale. Căci la acea vreme revendicările teritoriale ale României veneau în contrazicere cu state din ambele tabere beligerante.
La 15 august 1916, și-a asumat, alături de Regele Ferdinand, intrarea în război împotriva Austro Ungariei, pentru împlinirea idealului național, venirea Transilvaniei în hotarele românești.
Supranumit Sfinxul, pentru taina păstrată până în ultima clipă asupra hotărârilor sale, s-a dovedit neîntrecut diplomat în vremea refugiului de la Iași. A căutat soluții optime, întemeiate atunci pe un singur factor: temporizarea, întârzierea răspunsurilor în toate felurile în așteptarea a ceea ce avea să se întâmple, triumful Antantei.
La masa tratativelor de pace de la Paris, el n-a avut primirea meritată. A știut însă să reacționeze cu perspicacitate, să trimită emisari expresivi, convingători, printre care, desigur, pe Regina Maria. De altfel, alegerea colaboratorilor rămâne virtutea principală a acestui om politic fără egal. Pe unii i-a folosit temporar, hrănindu-le orgoliile, în judecata altora s-a încrezut până la un punct; în fine, pe alții i-a neutralizat dându-le doar senzația puterii. Amestec de clarviziune, bizantinism și iubire de țară, Ionel Brătianu rămâne unic în analele politice române. Se mai adaugă un element întregitor pentru profilul conducătorului politic, cultura lui solidă, permanenta sete de cunoaștere, jubilația încercată când vizita muzeele Italiei, grija de călugăr benedictin cu care și-a gospodărit biblioteca de la Florica – pusă pe foc de comuniști în 1945.
Un observator atent al politicii românești din timpul războiului, contele de St. Aulaire, i-a relevat una din calitățile esențiale: a știut să guverneze fără să-și facă dușmani ceea ce a însemnat unire, coagulare, anularea disidențelor, într-un cuvânt, forța necesară care a permis PNL să domine politica românească din 1909 până în 1938. Francezul l-a considerat mai important decât contemporanii săi faimoși, americanul Wilson, englezul Lloyd George și francezul Clemenceau. Nimic mai natural, ”la țări mici, oameni mari”, încheie în spirit cartesian diplomatul francez portretul marelui român.
