În război, cu și fără arme - de Georgeta Filitti

O conflagrație ca cea de acum o sută de ani este discutată, peste timp, mai ales din punctul de vedere al operațiunilor militare. Or, starea conflictuală a însemnat deopotrivă calvarul civililor, situația disperată a prizonierilor în lagărele germane, condiția îngrozitoare a răniților, chinul miilor de anonimi smulși din viața pașnică și aruncați într-un vârtej căruia nu-i vedeau sfârșitul.

Doar în luna februarie 1918, în decurs de două zile, se înregistrează la București 349 cazuri de tifos exantematic și 128 de febră tifoidă. Avocatul Vasile Cancicov, martor al epidemiei, constată cinismul fără seamăn al ocupanților: au închis localurile, teatrele, cinematografele dar nu și școlile. Motivul? În cele dintâi risca să se contamineze armata lor, în școli erau vulnerabili copiii români – care nu contau.

În umbra nemților, la București, erau cantonate și trupe bulgărești. De ani de zile, pentru vecinii noștri a mânca la Capșa, local de reputație internațională, era suprema afirmare socială. Acum geamurile erau sparte și ferestrele bătute în scânduri. Înăuntru, cuceritorii noștri mâncau ciorbă din străchini dar erau la Capșa! O răzbunare mai dureroasă a venit pe 16 februarie. Atunci au organizat un comando care a furat racla cu moaștele Sf. Dimitrie Basarabov, ocrotitorul orașului, din catedrala metropolitană. Mitropolitul Conon a dat alarma și clopotele au bătut în dungă – semn de primejdie mare. Tot orașul era în picioare și probabil s-ar fi iscat o răzmeriță strașnică pentru pierderea sfântului mult iubit. A intervenit generalul Mackensen și răufăcătorii au fost prinși la Călugăreni iar moaștele și-au reluat locul, până în ziua de azi, în dealul Mitropoliei. A fost un act de dreptate; moaștele fuseseră oferite orașului de un ofițer rus, în secolul al 18-lea, care le luase atunci din Bulgaria.

Despre ce au îndurat prizonierii în captivitatea germană au răzbit prea puține fapte. Cenzura drămuia fiecare cuvânt transmis prin cărți poștale familiilor. După război însă au început să apară mărturii cutremurătoare. Maiorul Gheorghe Caracaș, închis în fortul Zorndorf, istorisea: ”Sărmanii ruși primiseră de la Crucea Roșie o bucată de salam, pe care trebuia s-o împartă frățește între ei. După ce unul din ei tăia cârnațul în opt părți egale; pentru a nu rămâne nici o îndoială despre dreapta lor împărțeală, au lăsat norocului dreptul de a decide partea ce se cuvenea fiecăruia. Pentru aceasta unul din ei se legă la ochi și, pe când altul lua o bucată de cârnat în mână, cel legat trebuia să rostească numele câte unuia dintre ei, căruia i se încredința imediat bucata astfel câștigată la sorți. Până unde duce pe om foamea!”

Ella Filitti, voluntară într-un spital din incinta Școlii Centrale din București, nota în jurnalul ei: ”Într-un salon era un rănit la picior, avea dureri atroce, tremura și dinții îi clănțăneau îngrozitor”. Le spunea vecinilor de pat: ”Fraților, fraților, nu mă lăsați, ajutați-mă!” ”Mi-a făcut așa de rău să-l văd suferind atât de cumplit și să nu pot face nimic”. Era una din sutele de mii de victime ale cumplitului război.

În clipele de cumpănă din iarna 1917-1918, propaganda românească la Paris cucerea inimile. Fostul rector al Universității din București, profesorul medic Thoma Ionescu, fratele lui Take Ionescu, reamintește într-o ședință a parlamentului francez sacrificiul României. Erau de față Paul Deschannel, președintele înaltului for și Georges Clemenceau, președintele Consiliului de miniștri: ”Pământul Moldovei era plin de cadavre pe care le acoperea albul lințoliu al iernii. În timpul acestor câteva luni grele, trei sute de mii de suflete cel puțin din populația civilă sau militară au dispărut în Moldova și pentru a vă da o probă de sacrificiile îndurate, îmi va fi de ajuns să vă spun că din 700-800 de medici români care s-au retras în Moldova, 280 au sucombat. Alături de ei au căzut de asemenea, victime ale datoriei și devotamentului, câțiva medici francezi, frați de nenorocire, care veniseră să ne dea ajutorul științei lor, cu prețul vieții lor”.

Poate cel mai bine definește drama de atunci, din 1918, Vasile Pârvan: ”Ce greu a fost eroismul, când până și sufletul ți se furase. Muncă fizică în noroiul șanțurilor, până la exterminare. Foame perpetuă. Sete perpetuă. Murdărie perpetuă. O viață animalică având pe deasupra și disciplina care completează această animalitate – iar ca ornament o vagă idee de glorie, de onoare, de nemurire. În război n-avem nume propriu, ci un număr de ordine, a cărui existență e jertfită fără ceremonii. E totala anihilare a valorii noastre omenești”.