Urmele Vienei (după Birmingham)

”Mama, mergi pe urmele mele, da?” mă direcționează foarte precis copilul, aflat la prima lui plimbare cu bicicleta printr-o capitală europeană. Mă conformez, merg pe urmele lui, ba chiar rămân puțin în urmă ca să zâmbesc. Credem, nu e așa, că noi, ca părinți, suntem datori să facem niște urme pentru copiii noștri, niște trasee, să delimităm cumva viața. Ei, nu e chiar așa. Orice copil entuziasmat, care învață să folosească limbajul și să meargă pe bicicletă în același timp, orice copil, până la urmă, vine cu seninătate și face regulile jocului: ”tu vii pe urmele mele, da? Și haide, mai repede, dar nu mă depăși!”

După ce mi-am revizitat dorurile și durerile în Birmingham – într-un fel de retreat pe jumătate academic, pe jumătate psihanalizabil – iată-mă pe bicicletă, pedalând de zor spre Schönbrunn, în formula noastră familială de trei. Încercăm să găsim formule pentru a pedala în siguranță pe străzi, a opri copilul din a traversa fără să se uite stânga-dreapta, etc. Nu ne simțim turiști, nu suntem turiști, Viena e un fel de spațiu familiar în care se reflectă diverse conexiuni ale vieților noastre. Bicicletele ne dau siguranța că suntem ”de-ai locului”.

În Viena călătoresc ca mamă și soție. Soțul meu a locuit ani buni în Viena și retrăiește puternic perioada aceea; eu, acum, trăiesc Viena prin simțurile lui. La Birmingham am călătorit mai degrabă ca mine, într-un spațiu personal pe care prea puțin ni-l permitem din diverse motive... Cultura nu ne invită să rămânem personali în căsătorie, noi înșine prea des ne învinovățim că nu suntem suficient de adulți, suficient de pragmatici, căutăm cu tot dinadinsul acele caracteristici ale maturității care să ne facă să uităm de cei care am fost înainte. Când acest înainte își face simțită prezența în viețile noastre adulte, de oameni așezați în diverse case, parcă ne curentăm, ne reintoxicăm de urmele adolescenței și/sau primei tinereți și ne dezechilibrăm temporar de parcă oglinda nu ne mai reflectă pe noi ci pe niște personaje necunoscute.

Și totuși, spațiul acela haotic, plin de iubiri, de temeri, de entuziasm, încercări și dezamăgiri și prietenii și pericole, este cel care ne-a format. Din amalgamul acesta am ieșit cei de astăzi. Pe unii dintre noi, chiar haosul acesta ne-a trimis înspre decizia de a avea o viață de familie. Cum să dai shift+delete și să crezi că de-acum totul e clar? Cum să-ți trăiești maturitatea fără să ai adolescentul din tine alături?

Aceste două călătorii desfășurate pe tonuri atât de diferite, de fapt, îmi vorbesc pe aceeași limbă, a unei deveniri sufletești care nu se construiește pe negare ci pe acumulare. N-o pot nega pe Maria cea care colinda singură lumea; fără ea, nu m-aș vedea la vârsta aceasta, foarte cuminte, pe bicicletă, bucurându-mă că alunecăm împreună prin Viena, în trei. În schimb, Maria adolescenta, ar face bine să înțeleagă că nu puteam rămâne doar la acea vârstă.

Viena își deschide brațele înspre noi. Ne bucurăm de festivalurile de stradă, de oamenii întâlniți, de bucuria puștiului prin parcuri, de dimineți leneșe, de amintirile pe care le depănăm cu acest oraș, prezent în atât de multe dintre timpurile noastre. Aprindem o lumânare într-o catedrală neturistică, una dintre minunile ascunse ale Vienei. Ne bucurăm de concertul Kraftwerk de la Schönbrunn ca de un cadou neașteptat al orașului. Este o formă de a călători care nu mizează pe exotic, ci dimpotrivă, pe crearea și trăirea intensă a unei senzații de familiar.

Așa că, merg în continuare pe urmele copilului prin parc. Interior, mă adun din colțurile lumii umblate și din ungherele sufletului aflat, poate, prea mult timp pe drumuri. Zâmbesc către copila care își dorea să învețe la Conservatorul din Viena ca să le cânte apoi sonate de Beethoven indienilor apași. Fredonez un ritm de hip hop sârbesc de la trupa auzită ieri în parc. Și mă întreb: unde suntem, de fapt, atunci când călătorim?

Material realizat de Maria Balabaș.

Citește și: O zi în Birmingham