LIBAN

Liban - o ţară care de-a lungul timpului a fost un important centru comercial pentru Orientul Mijlociu, cu o istorie bogată datată din cele mai vechi timpuri şi cu o identitate culturală caracterizată printr-o mare diversitate etnică.

Cei ce aleg să îşi petreacă vacanţa în Libanul (patria fenicienilor), trebuie să ştie că vor întâlni nu doar o multitudine de obiective turistice şi istorice, ci şi locuitori deosebit de primitori, faimoşi pentru ospitalitatea lor. Limba oficială este araba, dar şi franceza, armeana, engleza sunt folosite şi înţelese de majoritatea populaţiei. În timpul avut la dispoziţie, o să încercăm să cunoaştem mai bine această ţară şi să trecem în revistă o parte din locurile sale minunate, multe dintre ele unice, înscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Şi desigur, în drumul nostru nu vom uita să degustăm şi câteva din delicioasele preparate libaneze.

* * *

Republica Libaneză - o destinaţie ideală pentru iubitorii de aventuri, arheologie, natură şi soare. Un loc unde istoria îşi dă întâlnire cu timpul, aproape la tot pasul. Cunoscut în Antichitate sub numele de Fenicia (cu oraşe-state înfloritoare, precum Tyr, Sidon sau Byblos), teritoriul libanez a fost supus temporar, de-a lungul secolelor, aflându-se pe rând sub ocupaţie romană sau otomană. Cât despre oamenii acestor locuri, am putea spune că, în pofida islamizării, aici a supravieţuit o importantă minoritate creştină (cunoscută sub numele de populaţia maronită).

* * *

După încheierea Primului Război Mondial, ca urmare a destrămării Imperiului otoman, Libanul a fost administrat (în numele Ligii Naţiunilor), de către Franţa până în anul 1943 când şi-a câştigat independenţa.

Înainte de izbucnirea Războiului civil libanez (1975 – 1990), ţara a cunoscut o perioadă de prosperitate, datorată în cea mai mare parte turismului, agriculturii şi sistemului bancar. Astfel, datorită puterii sale financiare obţinute şi a diversităţii, Libanul a fost denumit în zilele sale de glorie, drept „Elveţia Orientului”, în timp ce capitala sa Beirut era menţionată ca „Parisul Orientului Mijlociu”.

În prezent, Libanul încearcă să îşi revină după pierderile suferite în urma deselor conflicte militare, dar şi a evenimentelor internaţionale  care i-au marcat dezvoltarea, reconstrucţia ţării reprezentând un deziderat al autorităţilor.

Dacă vreţi să vă programaţi o vacanţă în Liban, trebuie să ştiţi că cele mai bune perioade în care puteţi alege să vizitaţi această ţară, ar fi din aprilie până în iunie şi din septembrie până în noiembrie. Pe lângă munte, mare şi plajă, aici veţi găsi şi câteva zone naturale incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Insula Palmierilor, Peştera Jeitta (pe care libanezii o numesc a fi „un dar din lacrimile de dragoste ale îngerilor”) şi Pădurea de cedri din Wadi Qadish (Valea Sfântă).

* * *

Liban – un teritoriu compus din coaste mângâiate de Marea Mediterană, stânci alpine şi văi fertile. În „patria fenicienilor”, aşa cum deja am amintit, pot fi întâlnite o multitudine de obiective turistice şi istorice, cultura libaneză reflectând astfel moştenirea diferitelor civilizaţii care şi-au lăsat urmele pe teritoriu său.

Astfel de vestigii care vorbesc despre aceasta, se regăsesc la Baalbek (unde vom ajunge şi noi într-o ediţie viitoare), un oraş ce a fost numit „Heliopolis” de romani şi care se află înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO din anul 1984, pentru vestigiile sale arheologice.

* * *

În Liban s-au păstrat însă şi numeroase castele, construite de cruciaţi în Evul Mediu. Ca exemplificare, amintim oraşul Batroun, aflat în nord (o veche aşezare), unde poate fi văzută o asemenea construcţie - Cetatea Mousaylaha (ridicată pe o stâncă masivă izolată, în secolul XVII, având rolul de a proteja traseul Tripoli – Beirut). Renovat, locul permite accesul turiştilor spre vârf, de unde poate fi admirată o privelişte uimitoare.

În Batroun (ce apare menţionat în tăbliţele de la  de la Tell el-Amarna, care datează din secolul al XIV lea îen.) mai există şi un vechi port şi zidul de apărare realizat de fenicieni, împotriva furiei mării şi a năvălitorilor (un fel de baraj ridicat în spatele unei formaţiuni geologice naturale, compusă din nisipul pietrificat al dunelor).

* * *

Ce altceva aţi mai putea vizita în Liban ? Păi ar fi să spunem… oraşul Byblos, unul dintre cele mai vechi aşezări umane din lume (despre care se afirmă că a fost fondat în jurul anului 5.000 îen.). Dar şi Castelul Marin (construit cu piatra provenită din rămăşiţe romane) aflat în micul port al oraşului Sidon.

De asemenea puteţi merge la Tripoli (cel de-al doilea oraş ca mărime după Beirut, faimos pentru livezile sale de portocali dar şi pentru cea mai mare cetate libaneză) sau, în cazul în care sunteţi dornici de ceva nou, încercaţi scufundări în apele de lângă oraşul antic Tyr.

Un loc deosebit de căutat de către turiştii care ajung în Liban, este şi Casa Memorială a lui Khalil Gibran (poet, filosof, prozator şi eseist, unul dintre romaticii târzii ai literaturii arabe), din Bsharri (situată pe marginea Văii Kadisha), o regiune muntoasă, faimoasă pentru cedrii săi.

Şi cum am adus vorba despre cedrii, ajunşi pe teritoriul libanez, nu pierdeţi sub nici o formă ocazia să staţi măcar pentru câteva minute la umbra unuia dintre cei mai maiestuoşi copaci din Orientul Mijlociu. Din păcate de-a lungul timpului şi „Cedrii lui Dumnezeu” au avut de suferit din cauza securilor şi drujbelor oamenilor, ce au văzut în lemnul acestor copaci o resursă din care să se poată îmbogăţi.

În prezent, în zona Rezervaţiei Naturale Ehden, pe coasta nord-vestică a Muntelui Makmel sau la 30 de kilometri sud-est de oraşul libanez Tripoli, au mai rămas exemplare ce au supravieţuit sute de ani (unele dintre ele având chiar o vârsta de 1.000 de ani), iar pădurile pe care le formează reprezintă unele dintre cele mai preţuite monumente ale naturii de pe glob.

Cedrul libanez preferă înălţimile muntoase. Cu o coroană conică (în primii ani), scoarţă de un cenuşiu închis ce secretă o răşină cu un miros îmbătător, lemnul acestui copac este foarte rezistent şi nu are noduri. O plimbare printr-o pădure cu „Cedrii lui Dumnezeu”, cu siguranţă o veţi ţine minte toată viaţă, iar dacă daţi dovadă şi de puţină imaginaţie, prin aroma lor deosebită veţi putea ajunge în vremuri demult apuse, când la umbra acestor copaci au poposit personaje amintite în Vechiul şi Noul Testament.

Dar nu doar în religie sunt menţionaţi „Cedrii lui Dumnezeu”, ci şi în mitologie, iar artele frumoase şi poezia, au fost şi ele inspirate de ei. Se spune că egiptenii antici foloseau răşina acestor copaci pentru mumificare, şi că regele Solomon a ridicat primul templu din Ierusalim cu trunchiuri de-ale lor. Revenind la zilele noastre, amintim că steagul Republicii Libaneze are ca stemă un astfel de cedru, Arz el Rab fiind simbolul naţional al acestei ţări.

* * *

La finalul unei asemenea „călătorii”, obligatoriu să aflăm câte ceva şi despre cum se desfăşoară o masă tradiţională libaneză. Ei bine, deşi este o ţară arabă, în Liban alcoolul nu este tabu, fapt pentru care cei mai mulţi dintre localnici închină înainte de a gusta din bucate, un pahar de „arak” (asemănător cu rakı-ul turcesc, adică un lichior de anason foarte tare ce în combinaţie cu apa capătă o culoare lăptoasă). Apoi se continuă cu câteva aperitive reci, urmate de altele calde, după care se serveşte un grătar (din peşte, pui sau vită). Desigur nu lipsesc salatele şi binecunoscuta lipie libaneză.

Deserturile libaneze sunt şi ele destul de variate şi o caracteristică a lor este faptul că în prepararea lor se pune accentul mai mult pe miere (în defavoarea zahărului). Printre aromele preferate găsim apa de trandafiri şi cea din flori de portocal.

La sfârşitul fiecărei mese, se oferă de obicei o cafea foarte tare, îndulcită şi aromată cu cardamom. Ceaiul, poate fi şi el o opţiune. Ambele băuturi pot fi savurate alături de narghilea.